“Cunoștința lucrurilor crește în proporție cu împlinirea poruncilor; iar cunoașterea adevărului, pe măsura nădejdii în Hristos.” Marcu Ascetul
Fascinația pentru Marco Polo o am de mic copil, de la tata, din istorii de basm despre Drumul Mătăsii și din poveștile nemuritoare ale Seherezadei, Shah-reza-the, ÎmpărăteasA ReginA, în persană. Acum că scriu mă vizitează un gând și mă pufnește râsul. Mă uit în jur, în aeroport, după vreun tricou umblător inscripționat mândru, irlandez, cu Mark O’Polo. Nu văd tricouri, văd doar măști și butaforie. Lumea trăiește la suprafața ei însăși și suprafața asta devine din ce în ce mai subțire apropiindu-se asimptotic de nimic. Ceea ce nu se vede nu contează, materialismul magic post modern ignoră rădăcinile căci nu se văd, vechi-ul vechinic veșnic e lipsit de valoare, clipa care uite, hwait, wait, deja a și trecut, ne guvernează, omul, om-ul, am-ul, ha-om-ul caută nu binele, ci plăcerea, nu Adevărul, ci informația practică, direct roadele, nu munca, pe el însuși, nu pe Dumnezeu și voia Lui, refuzăm calea spre Mecca cerească a emirului din Noapte de Decemvrie a lui Macedonski și alegem mereu și mereu calea scurtă spre Mecca pământească a lui Pocitan ben Pehlivan.[1]
Hai pehlivan, Drăgoșele, să ne înșirăm la îmbarcare, că nici tu nu umbli legănatu’ pe propriile-ți picioare, womble, spre Tashkentul Sogdianei, ci te duce Turkish-ul turcilor, frați și ei în Hristos, pe care-i băhuiești mai mereu. Milă vreau, nu jertfă, îmi vorbește Domnul. Iar Marcu, Ascetul de data asta, îmi aduce aminte ce scrie la legile duhului că “cel ce are dar duhovnicesc și suferă împreună cu cel ce nu-l are își păstreză darul prin împreuna pătimire, compasiune, dar cel mândru și-l pierde prin trufie”. Iau aminte în timp ce șirul se înșiră spre avion, ocolind restricțiile mascaradei, ca un șiret șiret, un thread shred shrewd, pe la poarta B2. Trec și eu pe track-ul ăsta, arăt boarding pasul și intru în autobuz. Înăuntru, îmbulzeală ca-nainte, oamenii claie peste grămadă, in-bulz, bulge[2], bulgă-re. Treabă bulgărească așa, vulgar-este. Un copil de vreo 6 luni îmbrăcat în urshuleț e ținut în brațe de tata și zăngănit de mama cu ceva jucărioară ca să nu urle. Îmi place inerenta normalitate a situației. Dacă n-ar fi măștile pe fețele tuturor aș putea uita de vremea Ducăi, duke-ai vodă. E frig.