Ziua 1. Sogdiana. Avântul

“Nu e greu să faci. E greu să intri în starea de a face”.

M-am trezit rugându-mă. Asta zice și Bible la citatul zilei din thesaloniceni, the-salonic-ani, cei din Salonic, rugați-vă neîncetat. Je suis, Jesu-is, Salonic. Ascult și împlinesc. Doamne, te rog să mă duci pe aripile Tale, să mă duci cu bine, să ții bine Motănelul și Motănica, casa, pe ai mei, copiii și firma și pe toate ce le las acasă, să mă aduci cu bine, să trimiți îngerii Tăi în față, să îmi deschizi căile, să fii mereu cu mine, să mă ții mereu cu Tine, să umblăm împreună că așa de dor mi-e că a trecut o eternitate de acum doi ani. Singur, niciodată singur! Te iubesc, Doamne, tăria mea, viața mea, bucuria mea, Domnul Meu, iubirea mea! Abia aștept să mă adâncesc în Tine și cu Tine în văzutele și nevăzutele Creației Tale.

Stau în pat și mă gândesc, ca mereu, ce-mi veni?! Lumea arde, oamenii se sufocă sub măști și sub frică și tu, Drăgoșele, Drag-ash-El, umbli pe coclauri, îți arde de Sogdiană[1] și de saka și de Pamir. Ce cauți tu în Uzbekistanul în care MAE zice că nu se poate intra și dacă totuși intru, musai mussen must, trebuie să stau două săptămâni în carantină? Daca te îmbolnăvești iar acolo, mă întreabă un duh rău cu vocea mieroasă, gând viclean prefăcut înțelept și grijuliu pornit să împrăștie frică? Dacă rămâi pe acolo că se opresc avioanele cum era să pățești anul trecut? Îmi înfig ochii în tavan, afară e încă întuneric, Motănelul s-a trezit deja și e pe jos, își face cafeaua, căcelul sforăie visând pliculețe, iar eu îi dau un șut în cur gândului “înțelept”: m-a trimis Domnul cu treabă! Asha și e. Ăsta e adevărul, ad-ever, în veci, a-devarim, cum ar zice israelitul vorbind de porunci sau a-dovere, italianul, la datorie, la trabajo, treaba, trebuie.

Când trebuie Dumnezeu deschide drumurile. Toată săptămâna am fost răcit după cheful de ziua Irinucăi de sâmbăta trecută unde, cu Ana și Cristi răciți și ei, am fumat cu toții același trabuc proaspăt adus din Dominicană. Apoi marți am avut Gimini[2], ca miercuri să îmi scrie Mircea că și-a făcut un test rapid și e pozitiv. L-am încurajat că nu are nimic, cum altfel, să nu își facă test PCR că numai se stresează degeaba, el știa că plec azi era îngrijorat pentru mine, l-am liniștit, nu am nimic și nu o să mai am nimic, o să fie bine, că așa e când Dumnezeu deschide porțile. Am știut, am simțit liniște în adânc, semnul voii Lui, așa că, încă un pic răcit, nu m-a mirat deloc că mi-a ieșit testul negativ, ăla obligatoriu de intrat în Uzbekistan, locul în care uzbeci-stau-în, uzbeki’s-town, numele ciudat și urât de azi al Sogdianei de odinioară.

E ciudat. De ani de zile sunt fascinat de Asia Centrală, de stan-uri[3], de drumul mătăsii, de poveștile lui Marco Polo, de masageții care l-au învins pe Cyrus, de saka, sciții sogdieni învinși așa de greu de Macedon, de Dahae și Daxia care mi s-au descoperit citind despre China și vizitând muzeul din Xi’an, citit Shian, care face Daxia Dashia, și care m-au lăsat perplex cu o față incredulă de Benny Hill. Acum doi ani îmi doream de mă durea să ajung și să văd Samarkandul, Samara-kand, orașul, kent-ul, cande, chinteni-ul samaritenilor. Acum însă nu-mi mai vine a mai merge. Parcă mi s-a golit bateria cu viață un pic, parcă e mai bine cum zice tata, Ghică a lu’ Moișanu, să mai stau pe curu’ meu, să mai prind rădăcini, să mai mor un pic pentru lume și să mă adâncesc în huma, în home, în pământul strămoșilor, my home is my castle. Așa simt și eu acum. Am avut un an greu în spate, toți am avut.

Peste toate astea, past, pass-the, simt, aud, vocea mică și liniștită a lui Dumnezeu, vocea din-lăuntru cum mă îndeamnă, mă cheamă, mică și liniștită, dar cu forța blândă a veșniciei, aud vocea chemării, mă cheamă pe nume, mă shieamă cum se zice prin Bistrița, Ha-shem mă sheama. Hashem e NumeLe lui Dumnezeu în ebraică, unde ha e the și shem e nume. Shem-ul e cum mă sheamă. Da, Drăgoșele, să nu iți fie shame de shem-ul tău. Nu că mi-ar fi, că nu mi-e. Căci nomen est omen, numele este destinul, amen, am-in, are am, ființare, I am, în el, numele mi-e promisiunea și chemarea viețuirii, a sensului ei. Omein, cum zic evreii, de fapt. Om-e-in. Om, cum incanteză hindușii chemând viață prin mantra, ma-in-thru, ma, suflare, viață, ființare-en-through, mă-întru, viață adevărată, în și prin. Noica ar fi fericit, obsesia lui, devenirea întru ființă, ma, are exact sensul cuprins în cuvântul intru, in-thru în viață, prin viață, în adevăr, true. Mă fascinează cum omul ăla a avut exact intuiția procesului spiritual din spate, a înțeles exact senul cuvântului, l-a folosit așa, a văzut în și prin el dincolo de el, fără să îl înțeleagă etimologic, fără să vadă cum întru e en-through, e in-throu-ag, întreg, cel ce materializează în ga, gea, prin ag, agonie, muncă, ægon.

Deja am început. Așa zicea și Ieremia că dacă nu vorbește ce i-a dat Hashem să vorbească îi ardea inima în el și urma să ardă și el de tot, holocaust în greacă și olah în ebraică. Da, olah, cum ne zic ungurii nouă. Coincidențe peste coincidențe, niște fire din adânc care încă nu se văd. Cele văzute nu fac decât să ascundă cele nevăzute. Curăță-ne, Doamne, ochiul inimii care te vede pe Tine, Hashem, Doamne, și Numele Tău cel sfânt, zice Sfântul și Fericitul Augustin. Căci da, much that once was is now lost, for none now lives to remember it, trebuie să învățăm din nou, ca nou născuți, să cunoaștem, co-naștem, să naștem în noi din nou prin know, nous, nou-us, nou-is, cele ce ne erau proprii, cum tot zice Marcu Ascetul. Am căzut din har, dar harul Domnului nu ne lasă ci ne sheamă, ne cheamă pe nume, nomos, na-ma-os, ceea ce ne e dat, na, că ușa, os, spre viață, mă. Căci mă-ul nostru, maul, suflarea, sufletul, ne e și nume, nomos și ne e și shem, chemare-a lui Dumnezeu, semn, shem-in, semnătură, Numele nostru unic, dat de Dumnezeu nouă în Hristos spre mântuire și sfințire, ca un Bun și de oameni iubitor cum zice la Liturghie.

Și ce să cauți tu singur în Tadjikistan? revine gândul. Al dracului gând. Parcă și aud întrebările de după, văd că deja mă și văd întors. Tadjikistan? Unde e asta? Mă înveselesc cu un gând hâtru, ca de-a lu’ Moișanu’, “se pronunță Dacikistan”, mă duc la rude, peste șapte țări și șapte mări, în țara Împăratului Roșu, Piros, roșu ca focu, phyr-ros, cum zic grecii. Numai să îmi iasă negativ testul PCR din Tashkent cum mi-a ieșit ăla din Cluj ieri. Simt un fior de bucurie peste ăla de fear. Crește în mine realizarea faptului că azi plec. Nu-mi vine să cred, dar aleg să îmi vină să cred, ca să se împlinească, ca să live trebuie să be-live, a crede e a da viață.

Dumnezeu deschide uși care nu se pot deschide. Știu asta. Dumnezeu e și-și nu ori-ori, e transdimensional și non euclidian și logica Lui, logoi-ga, materializarea ideilor Lui, nu e constrânsă de cele trei plus unu dimensiuni și de terțul exclus. La Dumnezeu, Terțul e mereu inclus, e El. Ca îngerul păzitor, mereu prezent, mereu veghetor, în gardă, dar așteptând comanda, rugăciunea, împotrivirea mea la rău ca El să poată să lupte alături de mine, înmiindu-mi puterile, apărându-mă, dar numai la cerere, fiind după cum îi zice numele în persană, ferešte, fereshte, cel ce mă ferește de rău, cel care luptă dacă eu lupt, luptă pentru mine, dar nu în locul meu. Șocant, nu? Cum să se cheme îngerul păzitor Fereshte în farsi? Cum? Că doar a feri noi știm, după înțelepciunea dex-ului, că vine din latinescul ferire, care însă, mama lui, are același sens ca italianul ferire, a răni, a împunge, a tăia, a face rău. Cum să fie sensul din română mai aproape de cel din persană, iar pronunția identică, daca noi am luat cuvântul din latină? Noi nu suntem urmașii Romei, asta mi-e clar de ceva vreme. Dar urmașii cui suntem, Drăgoshele? A dacilor ar zice unii, ai geților ar zice alții, a valahilor, galahilor. Și ăștia cine sunt? Simt că despre asta va fi călătoria ce stă să-nceapă. Azi o în-cep, îi dau cæp în cap, numai să în-cap în ea și să o duc la cap-ăt, capped, ca un în-căpăț-în-at ce sunt.

Simt viață în mine. Simt speranță. Simt putere fară ca ea să fie a mea. Viețuiesc pe putere împrumutată, pe credit, tot timpul a fost așa, dar acum știu, ard har zi de zi așa cum arde v90-ul motorină, mai ales prin oraș. Mi-e plin rezervorul, mi-e plină bateria de viața vie a lui Dumnezeu cel milostiv care m-a trecut prin valea umbrei morții și, prin ascultare, m-a neprihănit în ale Sale, mi-a dat viață din nou, și acum îmi unge capul cu untdelemn și îmi așterne o masă în fața dușmanilor turnându-mi vin în cupa de dă pe deasupra. Vin, cel din viță, viața de vie, cea vie și puternică, strong, care își trece rădăcinile prin orice strungă din stâncă, pătrunzând ca un strung, strângând seva de oriunde e, luptând pentru viață, vie, ca un viezure, vie-the-re, pe viață și pe moarte, to vie, zbătându-se, strugle, puternic, ca un strugr norvegian[4], ca să dea strugure-Le, cuvânt dacic care conform dex nimeni nu știe ce înseamnă exact, la fel ca viezurele. Cine ziceai, măi Drăgoșele că sunt dacii ăștia? Pai de aia mergem în Uzbekistan, Sogdiană, Saka-diana a neamurilor saka, thaka, dhaka și mai ales în Tadjikistanul căruia îmi place, simt, să-i zic Dachikistan, fosta Bactriană, zisă Daxia și citită Dacia. Știu că nu știu nimic, dar mă cheamă Domnul să aflu, ne cheamă să cu-naștem, să ne lămurim, să topim lamura, argint și aur, să scoatem impuritățile, să cumpărăm de la Domnul Hristos cel înviat haine de aur curat și să stăm tare, să stăm cu frică, să luăm aminte la înfricoșatul adevăr.

Adevărul e că I’m pushing the envelope overhere, cum zice Seinfeld. Cam. Anul trecut pe vremea asta boleam ca de moarte de Covid. De luat l-am luat probabil de la echipa de basket a Spaniei în timp ce zburam cu ei spre Mexic prin Madrid. Și am bolit. Rău. Mult. Dumnezeu m-a ținut pe acolo și la vremea potrivită m-a adus acasă de peste ocean, de unde părea că nu mai pot veni, apoi acasă m-a păzit de răul bolii și al oamenilor dați dracului, m-a vindecat și m-a ferit de moarte, Doamne fereshte. Acum un an boleam de Covid și de frică și părea că lumea se sfârșește în negură, eu chiar înaintea ei, iar acum sunt viu și viața viețuiește în mine, după ce am trecut prin cea mai grea boală de până acum, cu boala pe boală călcând, cu moartea pe moarte călcând în lumina Învierii, spre viață vie, slavă Ție, Hristoase.

Îmi aduc aminte de o vorbă hâtră de-a lui Radu, om cu har, știută de el de cine mai știe de unde: cine-a murit săptămâna trecută acum îi pare rău. Acum că mă uit în spate rău mi-ar fi părut și mie să mor anul trecut. Dar Domnul are alte planuri cu mine. Anul ăsta e anul învierii. Semnul anului ăstuia e Curajul după cum mi-a poruncit Dumnezeu la început, în-cæp-ut, în cep-ul anului. E an de înviere, de avântare, de răscumpărare a timpului irosit, a greșelilor, e anul șanselor noi, a iertării care spală și ridică și umple bateria și zice, hai măi băiatule, hai încă o dată, tura asta o să reușești, ridică-te, ia-ți patul tău și umblă.

E vremea. Motănica a venit de dimineață de la ceva party underground. Mă bucur. Semne de normalitate, căpitane. Viața are căile ei în orice vreme, viața e vie, e sălbatică, salvatica, se și ne salvează, își croiește drum și prin stâna de piatră, ca vița, ca strugurele. Motănelul e jos cu ea, le aud ciripind, ce ciudat, cum e aia să ciripească motănicile, dar asta fac, muzică pentru urechea mea. Deja mi-e dor de ele. Încă nu mi-a sunat ceasul. În nenumărate sensuri. Mă scol, să call, să o iau pe cale. Pan-acum ți-a fost greu și de-acum încolo tot așa are să iți fie, mă hâhâi întru mine a amar ca Harap Alb povățuit de Sfânta Duminică. De la Radu știu replica asta, m-am văzut ieri cu el, ne-am îmbucurat, m-am îmbărbătat, i-am dat Pământul de Mijloc care a ieșit joi după 1 an jumate de muncă, mulțumesc Brădescu, slavă Ție Doamne, să citească prima bucată de drum în timp ce eu mă îndrept spre ceea ce pare a fi ultima, deși e la mijloc și ea, mijlocul drumului între Pământul de mijloc și Regatul de mijloc.

Cobor în living cătinel cătinelos cu căcelul după mine, săracu’ căcel, strecurându-mi-se printre picioare pe scări și în timp ce Motănelul îmi face o cafea bună, de acasă, mă uit la ea ca un lacom, lack-am, lipsa-am, să mi se umple inima, să am porție înmiită de har, să mă țină până mă întorc. Motănelul meu e, pare că e, vesel și bucuros. E un dar pentru mine, simt, să pot pleca cu inima ușoară, să nu mă îngrijorez și pentru ea, să pot să mă arunc liniștit cu capul înainte. Fortuna audaces adjuvat, zice latinul. Norocul îi ajută pe cei îndrăzneți, așa zice traducerea ambalaj. Fortuna au-daces adjuvat. Fortuna, cea forte, pe daci îi ajută. Audaces sunt cei curajoși, dacii. Hai să fim audaci, Drăgoșele, că înspre Dacikistan merem. Îmi aduc și acum aminte când am dat prima dată de sloganul ăsta. Aveam vreo 11 ani, eram la Botoșani, stăteam aproape burghez în jumate de casă boierească evreiască și în cealaltă jumătate stătea domnul Simian cu soția cu care noi nu prea aveam ambasade, dar într-o zi de vară, de vacanță, nu știu cum, m-a dus cu el în pod unde avea multe cărți și m-a lăsat să îmi aleg una și mi-am ales două, una neagră în două volume, colecția delfin, favorita mea, citeam ca un nebun, cu pâine cu unt și sare și roșii cu copilăreală și poftă de viață, Îndrăzneții înving, Fortuna Audaces Adjuvat, sloganul SAS.

Rucsacul are 11.6 kg, cam mult, rucsăcelul albastru are 4.6 cu tot cu Nikon, total 16 kg, aproape bine. Ar fi fost bine 13-14 în total, dar în Pamir e frig, la Bulunkul se anunță -15 noaptea și -5 ziua și la ce încălzire globală ne tot lovește mă aștept să fie și mai frig. Mai bine să ai decât să n-ai, mai bine sănătos decât bolnav, nici nu trebuie să îmi spună vorba ei Motănelul că deja o știu, e ca a mea. Mă îmbrac nici repede nici încet, încep să intru în ritm, transpir un pic așa cum fac când mă pregătesc de orice plecare, somatizarea mamii mânie-să de frică, cum înjură rareori tata ca Moișanu, mă înrucsăcesc și, apoi, cu luare aminte, peste cele lumești îmi iau toată armura lui Dumnezeu. Îmbracă-te Drăgoșele, pică în genunchi și ridică brațele sus, bracha înseamnă a mulțumi în ebraică, ia centura adevărului și platoșa neprihănirii, încalță-te cu râvna evangheliei păcii, ia scutul credinței, apoi pune-ți pe cap, pe tigvă coiful mântuirii, a speranței, tikhva în ebraică. Iar acum, cavalere, caballero, ia sica, saka, sabia Duhului Sfânt, care e Cuvântul lui Dumnezeu, Saint Grail, Sânt Graiul, Graiul Sfânt, cum zice Paul, nașul meu de botez, la efeseni 6. Cât de Interesant e că speranța în ebraica e tikhva, iar coiful speranței mântuirii se pune pe cap, pe tigva! Speranței îi lipsește un a, e o s-a-peranta, o saperanță, o sappere cum zice italianul, o sapiența latină, o safiența, o să-ființare, o ființare în sa, o știință în nevăzut, știu că e acolo, știu cu mintea, cu capul, cu tigva, sper, tikhva, adică știu, dar nu văd. Ferice de cei ce au crezut fără să fi văzut, de cei ce speră împotriva oricărei saperanțe omenești.

Cel ce călătorește fără un scop plăcut lui Dumnezeu se ostenește degeaba, mă vizitează-n gând Marcu Ascetul cu dreapta lui învățătură ca aproape la orice plecare. Anul trecut asta am făcut, am călătorit fără un scop plăcut lui Dumnezeu, cum bine îmi cânta mergând spre Mexic Mark Knopfler în duet cu vocea aia de miere, lumina topită, Emilou Harris. Să nu-mi uit căștile de telefon, mă străfulgeră gândul, verific iute, sunt în rucsăcelul albastru, în buzunarul mic, deci erau acolo, le-am verificat cu grabă, deci gândul era rău, nu era de-al nostru, cum ne învață apostolul Ioan și apoi Marcu Ascetul să încercăm gândurile în spațiul dintre stimul și reacție înainte de a le pune în praxis, practică. “But if it’s all for nothing all the roadrunning has been in vain”. Așa a fost anul trecut, chiar așa, cu roade de moarte. Știam că trebuie să mergem în Africa, știam că trebuie să stăm mai puțin, am pus voia mea în fața voii Lui, am ales eu, prost, greșit, cum altfel când aleg singur. Și așa m-am ostenit în van în țara morții și a cultului morții, moarte everywhere pufoșilor, cum ar zice Palada, paaladinul lui Baal, the shadow of the valley of death, Doamne slăvit să fii în vecii vecilor că m-ai călăuzit cu toiagul și nuiaua ta spre Lumină și m-ai scos de acolo și că întorci orice rău spre binele celor care se încred în Tine, căci ești drept și credincios să ne ierți păcatele dacă le mărturisim.

Care e scopul plăcut Ție, Doamne, în călătoria asta? De ce, pentru ce mă trimiți? Știu răspunsul, nu-l pot scrie, nu încă, dar îl știu. Dă-mi, Doamne, harul să pot să împlinesc.

Motănelul mă duce la aeroport, ca pe un prinț, ca pe un prunc, prynć, mă con-duce, căci cel ce duce e un duce, un dux, un dace, un doge, un conducător care mă are în grijă, mă direcționază pe derech, cale în ebraică, așa cum condacul orthodox conduce în închinare, cum mânerul puștii sau al fierăstrăului, condac și el, conduce mâna și tot așa porcarul condac își conduce porcii, sus scrofa, cei sfinți care sfințesc și sacralizează, cei ce se sacrifică de Ignat pentru noi, sacra-face, spre ridicarea noastră la cele sfinte, sus, suus, sa-as sacra-fa. Sfântul sfințește și sacrul face. Saas și SAS și sași și șase. Ciudat, nu-i așa, Drăgoșele?

“Snap out of it you stupid idiot” îl aud pe Seinfeld trezindu-mă la realitate. Aeroportul e gol, nu de tot, dar aproape, un wizz și turkish-ul meu stau să plece. Motănelul stă și ea cu mine să îmi fac check-in-ul. Pașaport, test PCR, bagajul direct la Tashkent?, da, da, sigur zic eu, la Daci-kent, easy-peasy, sunt ce-chinuit. Cum să fiu altfel când eu plec și ea rămâne? Mă întorc cât ai zice Motănel, zic eu. Te iubesc, zice ea. Mare mare, zic eu, o sărut și o îmbrățișez tare și strâns cât să îmi ajungă trei săptămâni furișată în buzunarul de la piept al cămășii mele de traveling care deja a văzut jumate de lume. Am plecat.

Stau pe scăunaș în sala de așteptare, mi-am pus masca pe față, sub nas, sunt ilegalist, negaționist, anti-globalist, imunizat natural, imun înseamnă antrenament, exercițiu, în ebraică, mă uit un pic la spectacolul lumii, aceleași mici semne de normalitate, căpitane, și apoi mă apuc să citesc în Bible că dimineață am apucat a citi doar versetul zilei. Acum trec la capitolul de zi cu zi. Ieri am terminat de citit Iuda, ultima carte din Noul Testament înainte de Apocalipsa. Apocalypse Now. I love the smell of napalm in the morning zice Duval la bustul gol cu pălăria de cavalerist yankeu pe creștet, creasta cu crest, it smells like victory. Așa simt și eu. Nu e acum, nu, deși ar fi semne, cum zice și Radu, pare că e, dar nu e, era pe când nu s-a zărit, azi zărim ceva, dar nu e, apocalipsa pare că se amână, lupta nu s-a încheiat, o să continui cu Psalmii că-s de luptă, lupta cea bună, aia nevăzută, aia la rădăcină, la logos, la grai, la crai, căci la început a fost Cuvântul, în-ceput, inception, Logos-ul e începutul a tot și toate și pe toate gândurile trebuie să la aducem roabe lui Hristos. După cartea lui Iuda, a lui Yehuda în ebraică, pare că vine cartea lui David, leul lui Iuda, Yehuda, Yehu-the, Yahoo, cel atotștiutorul Yaho-vă, Iehova.

Sunt încă prins în ebraica din varianta de traducere OJB, deși mă duc spre Sogdiană. Traducere a Bibliei în sogdiană însă nu știu să fie, nici măcar Aurel Stein nu cred că a găsit așa ceva în peștera zidită din mănăstirea buddhistă din Dunhuang unde practic a dezgropat limba asta cea veche la începutul secolului trecut. De va fi ceva de aflat, afla-vom, îmi zic, insh-Allah, pregătindu-mă să mă îmbarc pe turkish, prietenii mei.

Vreau să mă apuc să recitesc dicționarul ăla de sogdiană pe care l-am buchisit, book-is-it, acum trei ani, să mă adâncesc, adânc, a-dunk, în limba saka, pierdută, dar înviată de Aurel Stein și încă vie în Munții Tadjikistanului, pusă la păstrare de veacuri, la frigiderul istoriei, munții. Am intuiția că limba saka e mai evraică decât ebraica, scrisă tot cu alfabet aramaic, așa zis fenician ca ebraica, tot fără vocale, tot de la dreapta la stânga când e scrisă orizontal, dar de la stânga la dreapta când e scrisă verical. Cum adică?, mă uit eu la mine cu fața lui Benny Hill. Cum e aia: când e scrisă vertical? Cum știu cum se citește un text? Nu știu, decât dacă știu, că de aia e script ca să fie the-cript, criptat. Sanscrita e san-scripta, scrierea sfântă, san-the-cripta, criptarea sfântă. Scrierea e o criptare schematică, aproape caricaturală, a limbii. Limba e voce și vocala e suflu și suflet, e duh, iar duhul dă viață pe când scriptul, slova, omoară. Fantastic. Eu știam de scriere latină, stânga la dreapta, doar orizontal, de cea ebraică de la dreapta la stânga, fără vocale, ca să citesc trebuie să știu vocalele de dinainte ca să le pot pune, trebuie să fi fost inițiat vocal sau să știu cheia de citire, apoi în Japonia am aflat că ei, cu ideograme, pot scrie și vertical și orizontal și de la stânga la dreapta și invers, și apoi am aflat la Nelu Costea[5] (sa scriem cine e ?) că există și tehnica boustoferon, bous-tha-faire-an, cum face boul, cum ară, adică de la stânga la dreapta și apoi de la dreapta la stânga și apoi iar și iar, brazdă peste brazdă de înțelesuri vii, dar ascunse care descoperindu-se în fapt se acoperă unele pe altele, se amestecă, Babelul scribilor, labirinth-ul Minotaurului, mean-taur, a taurului celui rău, a stăpânului înțelesurilor, din care numai călăuzirea Duhului Sfânt ne poate da ieșire, yesha, salvare, ieșire în ebraică. Și apoi m-am întrebat, daca nu știi cum se scrie textul cum traduci limba, mai ales la cele moarte? Plus că fiecare scrib, shofer în ebraică, conducător, scria cum voia el, și probabil marca cifrul undeva pe text pentru inițiați, cum încă fac rabinii cu tehnica “ce scriem și ce citim”, scriu una și citesc alta, una știe elita, alta știe prostimea, cheia masoneriei, a mașinăriei răului, ateism pentru mase, politeism pentru elite, totul criptat, ascuns, întors pe dos. Și așa se ajunge la situația că pământ, teritoriu, în ebraică, se scrie eretz uneori, aratz alteori, loc de arat, earth, iar citit invers este tzere sau tzara, țara, iar earth e th(e)rae, raiul, raiaua, the-rae, terra latină. Dacă nu s-ar amesteca aici limbi semite și indo-europene ar găsi lingviștii vreo pseudo-explicație prin PIE, dar așa suntem în plin tărâm al minunilor. Alice, sau Dorothy, cum te-o chema, shema, “say Kansas bye bye” zice vrăjitorul din Oz. Oz înseamnă putere în ebraică, iar Kan-sa sau Gansu este provincia chineză la capăt de Taklamakan a cărei capitală e Dunhuang, unde a găsit Stein, Aurel Stein, britanic de origine maghiară și nume de român, primele scrieri în limba saka.

Revin cu picioarele pe pământ și cu masca pe bot, de fapt sub nas, semi, călătoresc în semizdat mă nechez eu amuzat în sine-mi, în sala de așteptare a aeroportului din Cluj, Avram Iancu. Moții ăștia au o predilecție surprinzătoare pentru nume evreiești. Avram, Samson, Moise. Despre aceste lucruri vom mai vorbi noi cum zice tata că îi zice Agripa apostolului Pavel în Fapte. Îl iubesc pe tata, el mă înțelege cel mai bine, iar acum știu că stă ca pe ace și tot acolo o să stea în următoarele mai mult de trei săptămâni până când, prin mila Domnului, înturna-mă-voi. În dreapta mea stau doi turci. Amândoi rotofei pufoși, negricioși și grizonați. Cel de mai aproape se apleacă spre cel de mai departe să îi arate ceva pe telefon și în proces, ca instalatorii, își dezgolește bucile de zeiță neolitică a fertilității. Grație de turc. Încetează, Drăgoșele, că până la urmă ce fain a fost la Efes vara trecută, iar acum cu cine zbori la Tashkent și acolo ce limbă se vorbește, hmm? Până la urmă la turci te în-torci, Drăgoșele, că zic unii că ei sunt întorșii, torque-ii, torshion-ații, în-turnații. Asta scrie și despre unguri, numindu-i turci, Constantin Porfirogenetul, Împăratul, în De Administrando Imperii, scrisă un pic înainte de creștinarea ortodoxă a maghiarilor la 950. Mă simt ca Indiana Jones umblând după cai verzi pe pereți prin cămăruțele istoriei, după mistere și adevăruri îngropate sau chei de citire ale celor ascunse în plină vedere cum spune Sun Tzu, cel de la capătul Drumului Mătăsii. Acolo simt că mă trage ața, pe drum, la mijlocul lui, buricul pământului, omphalosul, spre Sogdiana cea veche, cea saka, acum ocupată de uzii turci, begii uzi, uzi-begii, și numită Uzbeki-stan, locul în care uzbeki-stau-în, cu capitala și aeroportul la Tashkent, cu aterizare peste 12 ore, că am de stat mult în aeroportul din Constantinopol. Cum ar suna, Aeroportul Împărat Constantin Porfirogenetul, Constantinopol vă urează bun venit și un layover de 8 ore plăcut până la “your connecting flight to Tashkent” ?! Iar eu să răspund efharisto, eu-haristo, eu-har-is-thou, har bun ție, îs-the. Căci lumea este vis și umbră, cum zice înțelepciunea liturgică ortodoxă, greacă. Nimic nu este ceea ce pare. Tashkentului pe vremuri îi spunea Chach, Hah, Saș, Saș-kent, Kent-ul sașilor. Kent e sat, chinteni, chindia, Candia, Cândea din Samar-kand, ab urbe condita, de la înființarea, condi-ționarea cond-ului Macondo, a kand-ului Kokand-ului prin muncă, arbe-it ca să facă urbea, Roma, aia veche, vechi-nică, veșnică.

Mă amuz gândindu-mă cum ar fi să le zic un efharisto grecesc celor doi turci de lângă care se joacă pe telefoane deși sunt la costum. Turcii nu știu nici greacă, deși o vorbesc fără să știe și nici nu au simțul umorului, nu stăpânesc nuanțele, nu le suportă, nu știu naviga decât în alb și negru, aproximarea îi depășește. N-ar ieși bine. Râd mânzește și îmi etimologizez în gând cum eu-the-aristo ar ajunge la ei eu-te-oi-aresta, deși sensul este de “să ai, să ți se facă bine, după cum meriți”, că eu e bine ca în eu-phoria și în jo-ul maghiar sau finlandez, iar aristo este nobil, cel merituos, cel ce face neprihănire ar-is-the, și sensul în fapt este bine să ți se facă după cum meriți. Acțiune și reacțiune. Karma. Binecuvântare sau blestem, după cum sunt. Gânduri bune, vorbe bune, fapte bune zice mazdeismul. Ia aminte, Drăgoșele.

Și în loc de luare aminte la cumpătare, cum-potis, cu putere, stăpânire de sine, opusul lui im-potis, eu m-am iuțit. Tocmai ce l-am burdușit pe unul dintre ei că asculta împușcături din telenovelele lui turcești de auzea tot aeroportul. Excuse me, do you have your headsets? Haaa? Earsets, insist eu. Excuse me, și turcul se execută. Cum e turcul…Tare aspru am fost. Ca după două dramuri de horincă. Liniștește-te, Drăgoșele! Milă vreau, nu jertfă. Cu ce măsură vei măsura cu aceea ți se va măsura.

Turcul de lângă, cel burdușit, e așa cum mi-i amintesc pe turci, sumă de contrarii, impulsivi, gomoși, conflictuali, fragili, știind doar de frică, mai ales de frica mamei. Mă uit la ei mai atent. Arată ca niște adolescenți scăpați de acasă bucuroși că se pot juca pe telefoane. Gomoși la exterior, plastelină pe dinăuntru. Când mai joc câte un șah pe net turcii îmi plac cel mai mult, oricât de buni ar fi dacă fac cea mai mică greșeală se prăbușesc ca un castel de cărți de joc. Nu rezistă la eșec, nu cred în iertare, sunt atroci. Cu ei și cu ceilalți. Aproape că mă întreb unde-s akingii de altădată, măcar ăia inspirau frică. Sultanul i-ar pune pe ăștia pe coji de nucă, spre pedeapsă, că fac Aliotmanul de rușine, dacă nu cumva i-ar pune la răcoare pe motiv de gullenism, i-ar băga la beci, pivniță și cetate, Becs e numele unguresc al Vienei, Beci, loc al puterii, unde se bagă bage-le, bade citit bănățenește, cel puternic, ba-ge, ba-ag, bæg, loc al bey-lor, dar y e g, al begilor, uz-begilor. Băieții ăștia nu par a fi nici dintre cei puternici, nici dintre cei credincioși, cei ce s-au dat cu capul de pământ spre Mecca de dimineață la Fajr, rugăciunea de răsărit, aprinderea zilei, fire, sau feuer, iluminarea, înălbirea zorilor, fair sau feher în maghiară. Ăsta-i aur, cum ar zice piranda de la câteva scaune distanță, haur nu fer.

Scriu. În sfârșit scriu. Încep să mă simt bine! Mă uit în jur. Toată lumea are măști, e carnaval, spectacolul lumii, pești mergând pe biciclete, nimeni nu urlă însă, nici eu, Împăratul e gol. Senzație de 9/11, statul bun care ne protejează cu forță de teroriștii cei rai, statul deștept și eu prost, prima dată în istorie când celor de sus le pasă de cei de jos, măsuri temporare devenite eterne, teroare reamintită permanent cu salopete portocalii și decapitări transmise și amplificate global. Să nu uitam să ne fie frică. Nu vreau, na! Cu frica pe frică călcând. Cu cacofonie cu tot. Nimic nu mă poate obliga să îmi fie frică. Dar lumea pare o oală pusă pe foc și noi o broasca fiartă lent, nesesizând diferențialul de temperatură. După etapa cu teroarea au dat focul mai mare și au pornit demonia, pandemia, mașina de produs frică, pericol de moarte trupească și diavolul împraștie ceață cu coada lui peste creație cum zice Cristi Puiu în Malmkrog. Jos pălăria Cristi Puiu, respect, nu o să uit niciodată cum în plină nebunie de pandemie vocea normalității, a bunului simt, a libertății și a credinței a răsunat într-unul din avamposturile demoniei progresiste, la TIFF. Ăla la care, plecând de la film, noaptea, mi-a zis milițistul să-mi pun masca pe bot și eu, singurul fără din toată turma, am refuzat. Nu mă faceți să vă sancționez. Încercați, am răspuns, și m-am pierdut încet în noapte, cu Motănelul de braț. N-a încercat. Încă legea era de partea noastră. Acum nu mai e, s-a schimbat, s-a corupt, și Gulagul tot prin lege s-a înființat. Acum doar Logosul ne mai apără. Chiar mă apără, chiar de va fi, când va fi, să umblu prin valea umbrei morții, poate chiar acum, sigur și acum.

O sun pe mama, vorbesc și cu tata, atta în turcă, the-atta, Tata. Sunt mai liniștiți. Îi zic mamei că pachad în ebraică înseamnă teroare, frică. Păcat. Și apoi ce zice la Apocalipsa 5, cine sunt primii lăsați în afara zidurilor Ierusalimului ceresc, o întreb, făcând pe deșteptul? Fricoșii. Există o simetrie, poate chiar o identitate între frică și păcat. Cine se lasă stăpânit, mănat de frică nu se predă, nu uită de sine, nu Îl lasă pe Dumnezeu să îl păzească, path-ească, pass-ească. Cum m-a păzit și păsuit pe mine de covid. Bine, puiu mamii, zice mama. Domnul să aibă grijă de tine, să te ducă și să te aducă. Și să vă găsesc pe toți cu bine, adaug eu. Amin, am-in, am-en, om-en, viu este acest cuvânt, are viață, viețuire, am, omenire, om, în el. Cum tot vie am în minte realizarea din boală, de acum un an, că dacă o să continui să încerc să mă apăr singur, dacă rămân în starea de luptă în care m-a băgat pericolul bolii, dacă nu mă fac ca un copil potolit și liniștit la sânul mamei, înțărcat și încrezător în Dumnezeu și nu în medici sau în mine, nu o să fie bine. Și m-am predat în rugăciune și mărturisire până când chiar m-am lăsat în voia Lui și Dumnezeu m-a putut vindeca. Când nu am ascultat am ajuns în spital și nu a fost bine, dar asta face Domnul, întoarce tot răul alegerilor greșite spre binele celor care se întorc la smerenie, ascultare, smirnă, și se re-lasă în grija Lui, smeriți, unși cu mir, smeared cu shemen, ulei în ebraică, semen, sămânța Lui. Salvarea mi-a venit din predare, din abandon, din decizia de a nu îmi salva sufletul ci a mi-l pierde, a mă lăsa în grija Domnului, care făcând astfel mi l-a salvat. Împărăția lui Dumnezeu e paradoxală, trebuie să renunț ca să am, trebuie să mor ca să trăiesc, trebuie să plec departe ca să văd aproape. Din nou.

Imediat începe îmbarcarea. Nu prea mai zboară nimic de pe Cluj. Turkish-ul a rămas cumva ultima legătură cu lumea mare, the high seas. Mai așteaptă la îmbarcare o rață locală Wizz, spre vreun colț de Europa. Pe mine mă așteaptă din nou Constantinopolul, început și capăt de lume, de unde am plecat acum doi ani pe drumul mătăsii neștiind ce mă așteaptă, mă întorc acum pe el, altfel decât plănuisem, acum știu că nu știu. Îmi aduc aminte cum m-am oprit epuizat la Mashhad, la mormântul lui Harun Al Rashid și al lui Ferdowsi, în Khorasanul persan, la doi pași de Heratul afghan, Alexandria Ariana cum i-a zis Macedon, marele oraș al arienilor. Drumul mă ducea în sus, însă ocoleam Afghanistanul, o luam spre Turkmenistan, de fapt spre Merv în Margiana și spre Oxus. Dar n-am mai putut, m-am întors acasă împreună cu Motănelul cu gândul că în vară o să mă întorc. Așa era re-planul. Să aterizez la Ashgabad, așezarea oamenilor răi, ash-ga-bad, la o aruncătură de băț de Mashhad, un băț prea îndepărtat până la urmă. Nu s-au deschis căile sau s-au deschis și nu le-am putut duce că am fost hapor și mi-am umplut foalele cu Anatolia și Armenia, ca hârciogul, îl și văd pe tata făcând gestu-i vestit cu pumnii sub fălcile în care nu mai intra nimic. Cât poate duce omul când nu mai poate duce? Daca mergeam risipeam și era păcat. Mi-e pachad să fac păcat de risipa cu chemarea și talantul Domnului. Mi-e frică de pachad, că toți ne vom înfățișa la decont în fața Lui. Cum zicea un sfânt părinte isihast în Terapeutica, de trei lucruri mi-e frica în viață, zicea el, de ieșire, de înfățișare în fața Celui Preasfânt și când va fi să ia judecată asupra mea.

Adevărul e că m-am epuizat pe Pământul de Mijloc. M-au epuizat turcii, m-am lăsat epuizat de ei, dar până la urmă cu rod, cu voia Domnului. Joi a ieșit Pământul de Mijloc, cartea, jurnalul pe dinăuntrul și pe dinafara primelor 13 zile de drum, cele mai grele, din Constantinopol până la intrarea în Batumi. Mi-au rămas nescrise Georgia, Armenia și mai ales Iranul, cele atât de dragi mie, ca niște perle de care mi-e și frică să mă apropii, să nu le stric, le am ascunse în mine. Poate cândva. Dar nu acum, nici acum nu a venit ceasul, căci în loc de Caucaz și Ararat, de Shush, Yazd și Isfahan, în loc să scriu din spate, mă apuc să trăiesc și să scriu în față, îmi începe drumul spre mijlocul pământului de mijloc, Asia Centrală, Țara împăratului roșu de peste șapte țări și șapte mări, Sogdiana și Bactriana. Mă întorc ca să termin. Îmi place gândul ăsta. M-a obsedat. Ca să nu fie all for nothing și all the road running to be in vain, cum zice Mark. E ceva ce mă așteaptă acolo, știu, simt, neștiutul buric al lumii are ceva pentru mine, toate călătoriile de până acum nu au făcut altceva decât să mă pregătească pentru întâlnirea ce va să vie. Știu fără să știu. Am o speranță, o saperanța, o știință în nevăzut, căci Tu, Doamne, ești maestrul paradoxurilor, al reconcilierii ireconciliabilelor, al cercurilor închise prin curbarea spațiilor, al răscumpărărilor, al urmei care scapă turma, al terminării drumurilor începute și oprite ex abrupto. Fie el și drum al mătăsii umblat de un moroșan, more-osh-an, Osh-an mare și morose, morocănos, fiu al țurcanei și al merinosului, căci undeva lâna și mătasea se împletesc, cele două spire ale adn-ului sufletului saka, de sai, cum li se mai zicea. Drumul Mătăsii e la rue de la soie, soi meme, Drumul sfinților și al sfințeniei, cel pe care au tot venit fiii lui Isaak de mii de ani. Saka și Isaak, scrise ebraic sunt sk, la fel. Iar citite invers sunt kasa, dar și akas și kaasi, saka cei tăioși, katha, cut-the, în căutarea unei case. Dar despre acestea vom mai vorbi noi.

Care e diferența între un copil și un laptop? citesc un titlu la Inmedio în timp ce mă preumblu prin sala de așteptare, vorbind cu Motănelul la telefon. Niciuna, zice ea, intuind mesajul subliminal, că ăsta e titlu de Humanitas, câcaturi progresiste. Cum să pui problema așa?! Care e diferența între ceva viu și ceva mort, între ceva ce are viață în el însuși, de la Dumnezeu, pe Dumnezeu însuși, și ceva care are o parodie de viață, curent electric, simulacrul de viață al satanei. Verific ce zice cartea, la cuprins. Asha e. Cum le știe ea, Motănelul, pur și simplu, de dinăuntru, in-tuition, into-ition, învățată pe dinăuntru de lucruri care se ițesc întru ea, din nevăzut prin credință direct în credu, cum zic welshi valahi galezi la inimă. Fain tare cuvântul asta. Cardio, car Dio, carul lui Dumnezeu, card-Dio, piatra, karta, kartha, cartea, piatra vie pe care sunt scrise Legile lui Dumnezeu, pe care ni le-a pus direct în inimă cum zice la Isaia și în psalmi. Inima e centrul vieții, in-ie-mă, cea în care e ma, izvor al ma-ului, al-ma, alma, cel în care e ma, an-i-ma, anima, și toți cei ce avem ma în noi suntem anima-thi, anima-el, animale. Când Dumnezeu locuiește în carul Lui, cardio, cu Legea lui scrisă pe piatră, kart, Cartea, din inimă izvorăsc, iz-vor, iz-dvor, poarta apei, poarta puterii, râuri, row-ri de apă vie. Când revine în locul șoferului, shofer, scrib și conducător în ebraică, Duhul Sfânt îl aduce, adduce, ad-duce, pe Dumnezeu în mine, mine, mă locuiește și, prin credință, Dumnezeu însuși emană din mine. Emunah e cuvântul ebraic pentru credință, cred-in-the, ceea ce locuiește în cred.

De ceva vreme mă obsedează 1 Corinteni 13, în varianta OJB. “Now Emunah is the substance of things for which we have tikvah. Emunah is the conviction of things not seen.” Yehudim în Moshiach 11:1 OJB. Credința e substanța din care sunt făcute lucrurile pe care le sperăm, adică lucrurile știute, saperate, și nevăzute, separate de lumea noastră de o barieră dimensională. Sunt, le știm, le credem, dar nu le vedem. Cu cât le credem mai mult, cu cât avem mai multă credință, emunah, cu atât ele cresc, emană, în nevăzut, construind lumea ce va să vie. Când crez, creez cu creerul. Ad literam. Cel ce are faith face, doar pronunția e ușor diferită, fai-the, facerea, cum ar zice italianul, deși el pune accentul pe fai-da-te, făcut de tine nu de Dumnezeu, bricolaj, traforaj viteză.

Emunah e ceea ce emană din mine când îl cred pe Dumnezeu, îl las să îmi locuiască credu, când își reia locul de drept în cardio, car-Dio, când îi dau viață, be-live, viața mea, live, din inimă, lev în ebraică, când îl iubesc, love, curat, lavan, alb în ebraică, curățat în lavare, lavoir. Atunci și El mă iubește, love pentru că mă trăiește, live, lv, în ebraică, că vocalele nu se pun decât de către inițiați. Iubește-l pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima, puterea, cugetul, ființa, Drăgoșele, cea mai mare poruncă. Adică trăiește-L, adică eu mor și El mă trăiește și mă iubește, și toate restul mi se dau pe deasupra.

Dumnezeu e imanent, îl avem cu noi, în noi, întru noi, en-through, suntem în și prin El și El e în și prin noi, en-truth, în addevar, căci El în-mâne în mine, a mâne peste noapte cum zicea Moișanu, mas și rimanere la italieni e rămas și rămâne, ra-emane, ray-man, lumina care locuiește și emană în și din om, man, mă-în, main, mine. Prin credință vine imanența, Ia-maan-ah, Dumnezeu-viață-în, în om, man. Viața lui Dumnezeu în mine, prezența Lui emană eminența, pricepere, înțelepciune, de dinăuntru în afară, mă face mai bun, mă ridică, mă emancipează, eman-ge-fare, credința mă face om, manifestarea Lui în mine mă întărește, man-Ia-fest-are, în om Ia tare este, în om Dumnezeu se face prezent, manifest, în viață.

Dar emunah e legat de imun, antrenament în ebraică. Imun e antrenat, e locuit de Dumnezeu, e emanat, e Eu-man, om bun, eu e bine în greacă ca jo în maghiară și de fapt și Ia în germană, da, pozitiv, bun. Deși a da iama în vite e ceva rău, căci Yama e moarte în sanscrită, acolo la ei pe Yamuna, căci atunci când vine Dumnezeu dă viață celor plăcuți Lui sau o ia celor rătăciți, căci iminenta plată a păcatului este moartea. Dar un om bun, un eu-man, nu are a se teme, că teama e păcat, ci doar a crede, emunah. Iman e forma veche de la iman, credință și credincios, în arabă, iar yeoman e țăran liber, om bun, în engleza veche, scris și geamman, legat ca sens de geamie, loc de rugăciune musulman și de ageamiu, cu sensul adânc de credincios, inocent, necunoscător și pe deasupra legat tare ca formă de geamăn, probabil legat de cultul gemenilor, al lui Apollo și Diana, atât de puternic în vechime. Scris așa nici nu pare ceva rău, dar când traduc numele, Baal și Astarteea, Soarele și Luna, semnalul de alarmă emană din mine. În olandeza veche geamman e gowmann, unde gow e cow, care citit invers e woc, vacă, dar și goi, goimi, oamenii vaci, animale, oamenii ce se închină la vaci, tauri, viței de aur, goyimi necredincioși și neoameni cum ne zic de veacuri evreii iudei tuturor neevreilor iudei. Probabil sensul primar s-a transformat fie prin convertirea yeoman-ilor la dreapta-credință fie prin schimbarea ochiului privitorului. Căci beauty stays in the eye of the beholder și ceea ce pentru unii e mumă pentru unii e ciumă și de fapt ăsta e pariul pe viață și pe moarte, vie-the, viață, e despre și pentru alegerea dreptei credințe, a Logos-ului căruia îi dau viața mea, crezându-l în credu, și astfel creându-l în creație. Ăsta e rostul, curățarea ochiului care îl vede, îl înțelege, îl cunoaște pe Dumnezeu, ajungerea la vederea, cunoașterea Adevărului care mă face liber. Dă-mi, Doamne, înțelepciune, in-tele-patiune, să deosebesc, Deo-Saba-esc, binele de rău și răul de bine, good from evil, God from I-will.

Cuvintele deschid lumi, limba e softul viu al Creației, e firul roșu viu al istoriei, pe care, călătorind, mă pot întoarce la rădăcini, la mine, la Dumnezeu. Scriu și mă crucesc. Cum se poate totuși că atât de multe cuvinte ce teoretic vin din latină imunitate, emanație, emancipare, iminență, eminență, să aibă rădăcină în ebraică și nu în orice cuvânt, ci în credință? Atunci latina de unde vine? Și cum de nimeni nu zice nimic de asta? Ce înseamnă asta, măi băiatule? Nu se știe și mi se descoperă mie apa caldă, se știe și se ascunde, unu sau doi, cred că amândouă, și și nu ori ori.

Ca prin vis aud o voce ca un ecou din altă lume, în difuzoare, și mă regăsesc pe aceeași bancă din aeroport, lângă cei doi turci dintre care unul cu buci dezgolite de instalator. “Zborul Turkish Airlines TK1045 cu direcția Istanbul e gata de îmbarcare la poarta B.” No hai ș-om mere, Drăgoșele.


[1] Limba sogdiană – limbă iraniană orientală vorbită în principal în regiunea Sogdia din Asia Centrală (capitală: Samarkand); a fost vorbită și de unele comunități de imigranți sogdieni din China antică. Sogdiana este una dintre cele mai importante limbi iraniene mijlocii, alături de bactriană, khotaneză saka, persană mijlocie și partiană.

[2] Gimini – greieraşul care-l însoţea pe Pinocchio pretutindeni şi îi ţinea loc de conştiinţă. Vocea conştiinţei. Referire indirectă a autorului la programul de regăsire de sine şi creştere în autenticitate numit Gimini oferit de Asociaţia Institutul Gimini din care autorul face parte.

[3] Cu referire la țările din Asia Centrală: Uzbekistan, Afghanistan, Pakistan, Tajikistan, Turkmenistan, Kazakhstan, Kyrgyzstan.

[4] Strugr – puternic în norvegiană

[5] Ioan Costea – autor al cărții „Misteriile horii sau civilizația velșilor”