“Nu e greu să faci. E greu să intri în starea de a face”.
M-am trezit rugându-mă. Asta zice și Bible la citatul zilei din thesaloniceni, the-salonic-ani, cei din Salonic, rugați-vă neîncetat. Je suis, Jesu-is, Salonic. Ascult și împlinesc. Doamne, te rog să mă duci pe aripile Tale, să mă duci cu bine, să ții bine Motănelul și Motănica, casa, pe ai mei, copiii și firma și pe toate ce le las acasă, să mă aduci cu bine, să trimiți îngerii Tăi în față, să îmi deschizi căile, să fii mereu cu mine, să mă ții mereu cu Tine, să umblăm împreună că așa de dor mi-e că a trecut o eternitate de acum doi ani. Singur, niciodată singur! Te iubesc, Doamne, tăria mea, viața mea, bucuria mea, Domnul Meu, iubirea mea! Abia aștept să mă adâncesc în Tine și cu Tine în văzutele și nevăzutele Creației Tale.
Stau în pat și mă gândesc, ca mereu, ce-mi veni?! Lumea arde, oamenii se sufocă sub măști și sub frică și tu, Drăgoșele, Drag-ash-El, umbli pe coclauri, îți arde de Sogdiană[1] și de saka și de Pamir. Ce cauți tu în Uzbekistanul în care MAE zice că nu se poate intra și dacă totuși intru, musai mussen must, trebuie să stau două săptămâni în carantină? Daca te îmbolnăvești iar acolo, mă întreabă un duh rău cu vocea mieroasă, gând viclean prefăcut înțelept și grijuliu pornit să împrăștie frică? Dacă rămâi pe acolo că se opresc avioanele cum era să pățești anul trecut? Îmi înfig ochii în tavan, afară e încă întuneric, Motănelul s-a trezit deja și e pe jos, își face cafeaua, căcelul sforăie visând pliculețe, iar eu îi dau un șut în cur gândului “înțelept”: m-a trimis Domnul cu treabă! Asha și e. Ăsta e adevărul, ad-ever, în veci, a-devarim, cum ar zice israelitul vorbind de porunci sau a-dovere, italianul, la datorie, la trabajo, treaba, trebuie.