Ziua 7. Adiyaman. Deschiderea cerurilor.

Adiyaman e deja Kurdistan. Probabil si doar pentru gandul asta deja turcii m-ar intreba de sanatate. Imi suna alarma la 10.30 ca sa apuc un pic de mic dejun care se inchide la 11. Ma trezesc greu dar bine, locul e exact ce aveam nevoie, Hilton Garden Inn, nu e un Hilton per se, dar cine are nevoie de mai mult, mai ales dupa 7 zile aproape de firul ierbii, al prafului, prin Turcia? Primesc tratamentul regal, very early check-in si mic dejun bonus ca nu ma intreaba nimeni nimic de sanatate cand cobor, baiatul de la receptie imi zambeste, sunt deja cazat, rasfat Dragosele. Printre imbucaturi, vorbesc pe mesaje de whatsapp cu ingerul meu pazitor kurd de azi noapte. Il cheama Irfan. Vreau tur?, sigur ca vreau, cere mult, incerc sa negociez turceste, simt ca reactiile lui sunt diferite, e mai putin loc de negociat, mai multa noblete in pozitionare, o oarecare inflexibilitate care ma face chiar sa imi fie teama ca s-ar putea sa dau cu oistea-n gard cu turul de azi, singura sansa. Cu ruda carului, cum zicea bunicul Moisanu’, ruda fiind barna lunga de lemn cu care cârmea carul, rudder-ul carutei, aia facuta de rudari. Ceasul sau busola, mai baiatule, ce alegi?, viteza sau sens, imi aduc aminte usor amar de Covey din inceputurile consultantei mele, mai ales pe managementul timpului care bine zicea el ca nu exista ca e doar oglinda managementului persoanei, a modului de viata vazut si nevazut. Zicea omul si bine zice ca directia bate viteza, mai bine mai incet si mai temeinic dar in directia buna, decat repede in directia proasta, repede nu e bun, dadada, stiu, ritmul, ritmul e totul, cum fac sa si fac si sa ma si bucur, si, mirabila piatra filozofala, de-a dreptul sa ma si incadrez in bugetul de timp ca in ala de bani inca mai stiu sa fiu flexibil. Ma bate gandul sa mai stau o noapte sau doua aici, in plus, ca sa ma hodinesc, ghodin-esc, sa stau cu God, cu Domnul, in odihna sa, Odin-a. Si sa las planul in voia Domnului. Acolo il si las si revin la Irfan, pe whatsapp, si plusez cu riscul sa pierd ziua. Ceva bun se intampla, cedez un pic, cedeaza si el si batem palma. La 13.00 vine Abdullah sa ma ia din lobby pentru un tur de jumate de zi de Mount Nemrut, muntele lui Nimrod, cel din Biblie, ciudat, nu?, ala din povestea Babel-ului, pe vremea caruia s-a facut Turnul, nu de tot, si ca sa nu se termine lucrarea cea mare si rea Domnul a impleticit limbile oamenilor, sa nu mai poata pronunta la fel Limba comuna pe care inca, atunci, o vorbeau cu totii, asa uniti in cugetul lor rau obsedati sa isi faca un nume, altul decat cel al lui Dumnezeu. Ma lumineaza gandul. La Babel Dumnezeu nu face limbi noi ci impleticeste limbile oamenilor si schimba pronuntia si astfel ajunge acelasi cuvant, cu acelasi sens sa fie pronuntat diferit, bruder-brother-bharata-bhrate-frate-frat si brat si sa “devina” altul, ramanand acelasi, si limbile la fel. Ajunge un patriarh peltic, tata al multor neamuri, care sa nu poata prounta bine R, si astfel pe toata spita de neam de dupa el, ra devine la si ar devine al si apoi a e de fapt æ si astfel Ar devine Æl. Baar devine Baal sau Ba-El, puterea manifesta a lui Dumnezeu ca Ba e putere si El e forma particulara de manifestare a Lui, C-El puternic, ca taurul, bull citit baal, ca bour-ul si boar-ul si bear-ul animalele simbol ale puterii. Si eu azi, cu voia Domnului, merg la Muntele lui Nimrod, Nemrut, indraznesc a-l citi Nema-rad, adica Na-Mara-tha, tradus fiind Cel care se indreapta spre iluminarea sufletului, Nemuritorul dar care are si sensul de Cel fara rod, cel Rau. Nu conteaza atat cuvantul cat spiritul care Il anima, il misca. Muntele asta are in varful lui un templu mormant cu statui uriase, capete de piatra, si alea cu caciuli ciudate si ele, ascutite, si e motivul venirii mele pana in Adyiaman. Nemrut Dagi, munte, varf, Da-gea, pamant al zeilor, al dacilor, dæ-gii, fiintele vii ai lui Dæ, oamenii lui Dumnezeu, ma asteapta.

Continue reading