Am ieșit din metrou dupa 3 stații și am urcat in tramvai. Modern, aerisit, cum a fost și metroul cu care am plecat din aeroport, cu automat de cartele și fără meniu in limba engleză, îndemn deloc subtil, deși de necrezut, de a ne apuca măi fraților să invățăm turcește. Ce, ești turc de nu-nțelegi, măi Dragoșele? Celebra ospitalitate a osmanlâilor. In fața mea o turcoaică smeadă și frumoasă, cu căștile pe urechi, își învelește singuratatea in muzică. Lângă ea trei turcaleți cu blugi skinny se dau in stambă. Că doar suntem in Stambul. Curgem prin mahalalele pline de turcisme spre orașul care, deodată, se vede. Pietrele iși trădează miile de ani scurși peste ele. Ziduri, bastioane, kilometri de ziduri nepereche de la mare la Cornul de Aur, candva stră-lucind de câte comori au fost aruncate in el sa nu le înhațe venețienii. Zidurile se întind cât văd cu ochii, uriașe, rânduri rânduri, supuse dar incă sfidătoare, alb cu roșu, alb de calcar și roșu de cărămidă. Nu e purpura imperială, nu e porfirul porfirogeneților, e zidul bizantin făcut să reziste la cutremure și baiuri mari, răs-baiuri, războaie. Și au rezistat o mie de ani. Așa zis bizantin, Drăgoșele, imi zice inima mea de romeu. Că așa își ziceau ei lor înșiși, romani, romei iar țării, Imperiului Roman de Răsărit îi ziceau Romania. Cum frumos îmi glăsuia o hartă veche dintr-un magazin de hărți vechi în Taormina Siciliei văzută acum câțiva ani cu Motănelul. Zidurile theodosiene mă ating în inimă de fiecare dată ca prima dată. Iar acum, când le trec din nou, soarele apusului le incendiază cu lumină curată, le a-sființește ritual, iar tramvaiul turcesc venind din mahalaua Bagcilar șerpuiește și intră in Oraș, eis-ten-polin, merg in oraș, în greacă, că de acolo vine numele de Istampol, și tramvaiul își continuă scurgerea spre Sirkeci, vechea gară, pe malul Bosforului in Sultanahmet, ducându-mă spre hotelul la doi pași de hipodrom și Sfânta Sofia. Undeva aproape, spre mare, stau ruinele fostului magnific Bucoleon, Byko-Leon, palat al Împaratului, palatul Taur adică Bică și Leu și undeva departe, în partea cealaltă a orașului e celalalt palat imperial, al Blachernelor, al Vlahaernilor, adică al Vlahilor, cum iși și li se zicea Împăraților din dinastia macedoneeana. Simt Imperiul. Și știu, și mă apasă pe cât mă excită, că de mâine încolo las Constantinopolul în urmă și mă pornesc prin cenușa lui. Mă așteaptă, de fapt nu mă așteaptă dar eu tot ma duc, Nicomedia lui Dioclețian, Niceea Conciliului Crezului și Bibliei zis pe nedrept al lui Constantin, Ancyra lui Marcu Ascetul, Cesareea celor trei mari parinți cappadocieni Vasile, Grigore și Grigore de Nissa, Adiyamanul Commagen armean cu Muntele Nemrut cu capetele lui de daci, Anatolia și Armenia de vest, zisă acum Kurdistan. Ce frumos sună Anatolia, vechi nume turcesc nu-i așa, care înseamnă răsărit, anatoli, în greacă.

Continue reading →