Despre adevar, ce trebe si ce vreai in limbi moderne si vechi si sacre. ad-ever, trewe, vrai.

Si despre datină si pravilă romaneasca la englezi si nu numai.

Satele noastre vechi, bătrânii, better-anii nostri si bătrâni si veterani si mai buni, isi conduceau viata lor si con-duceau viata de obste dupa legea veche, stramoseasca, dupa datina, care era obligatorie, o lege nescrisa avand putere de lege, o datorie, o în-datorie, o datorie-în, duty-in, adica o diutină, o datină. Dati-na e o duty-nă. Dexul zice ca datina e un cuvant provenit din slavonul “dedina” sau “дадина”, a carui corelatie cu duty desigur ca, cel putin filologii romani, arheologii cuvintelor, nu au studiat-o, sau de au facut-o a ramas ingropata pentru dex. Ca altfel nu poti sa nu vezi ca in ME, middle english, cuvantul e duete, en duete insemnand în-dato-ri-re, si la schimbarea topicii avem dueten, duetenă, datină. Ca de fapt in Maramures cand cineva are de facut, ceva are o indatorire de indeplinit, i se zice “în du-te”, adica “du-te-în”, e detilin, separat, un fel de bonus, desigur neintamplator. Poate intamplator ar fi ca “diu-ti-en” ar insemna in radacina sacra a limbii “in (the) Diu”, obligatia fata de zei, fata de Dumnezeu, Doomnul zeilor, datina. Iar pronuntata ca in Banat, datina devine dacina, obicei si lege pastrata din daci, da. Cum, din dutch? Asta am bagat-o ca bățul prin gard, nu ca nu ar fi adevarata, pentru ca, pentru cineva care a citit ce am scris si va mai avea rabdare sa citeasca ce voi mai scrie va fi evident ca asa e, asha e cum zice sanscrita, adevarat e.

Continue reading