Apa e esența vieții. Cuvântul “apă” în română știm că oficial vine din latinescul “Aqua” scris și “aqva”. Într-o stranie coincidență fonetică la cuceritor, mare, puternic, in arabă ii zice “akbar”, Allahu akbar, in care akba-e putere, și știm că k-q și b-v sunt doar scrieri și pronunții ușor diferite ale acelorași litere iar terminația -r vine de la -ar, -er, făca-r sau făcă-tă-ar, (a)cel ce face, făcător de putere.
Ce are de-a face puterea în arabă cu apa in latină și, știm noi, în română? Păi hai să vedem ce se deschide in față. În aramaică și în ebraică lui Dumnezeu Tatăl i se zice Abba. Unii zic ca asta ar insemna Tăticule, un alint, eu insă cred că e o interpretare nu numai edulcorată dar greșită în spiritul ei. Să analizăm cuvantul. Stim deja ca fonemul “ba” inseamna putere in limba veche si pastrat astfel in multe limbi pana azi, nu-i asa? Ba da. Si stim, intuim, ca in limba veche, primara, un substantiv, in speta ba, e un lucru deja concretizat, creat, realizat iar acestui fapt, in oglinda, ii corespunde un proces, o sursa a faptului, o origine, un izvor, o sursa a puterii, o “ab”. “Ab” si “ba” sunt acelasi fonem in oglinda, si, culmea, isi pastreaza sensul si forma si citindu-se de la dreapta la stanga, pe silabe, pentru ca in ebraica asa se citeste, iarasi straniu. Vedem ca Abba inseamna sursa puterii, Dumnezeu Tatal, ca Atotputernicie, sursa si proces, putere si materializare in acelasi timp. Acelasi sens primar il gasim si in “akbar”, doar ca in ultimul caz avem ag- care are sens de coborare, de manifestare, de ak-tiune, de ag-re-siune.