Fear doesn’t go away. You just have to get used to it.

27.10.17. vineri. ziua unu.

Suna ceasul. E 4 si 10. Acum 10 minute a sunat alarma Motanelului. M-am mai facut ca dorm cateva minute. Am dormit iepureste toata jumatatea de noapte. Fiorul plecarii. Ieri, inainte sa ne iubim mi se inecasera toate corabiile de atata fior. Nu-mi venea sa plec nicaieri. Ce-ti trebuie tie acum, mah Dragos? Australia? Noua Zeelanda? Da’ di ce? De vreun an au inceput sa-mi creasca radacini. Si acum le simt. De vreun an acasa a reinceput sa insemne ceva. Si deja mi-e dor. Si n-as mai pleca. “Am furnici pe toata talpa, podeaua arde ca un bec”, o aud sau mai bine zic ca o aduc in mine pe Motanel cu vorbele ei mereu vii, mereu surprinzatoare, tare dragi. “…sa-mi fac bagajul si sa plec.” Daca zice ea. De simtit nu simt. Asa cum nu ma simteam in avionul de Tbilisi, de Doha, de Kuala Lumpur, de Addis Ababa, de Teheran, de Buenos Aires, sau la urcarea pe transsiberian. E, la fiecare plecare, tot greu, frica e acolo, dar altfel, nu o mai simt la fel. Si acum chiar e altfel, ma ia prin invaluire, nu mai e frica de vea o sa fie in fata ci in spate. Fear doesn’t go away… imi suna adrenalinic in memorie.

Continue reading