Ce greu e sa marturisesc! Ce usor sa dau sfaturi si sa fac pe desteptul. Si ce greu e sa marturisesc. 
Ma trezesc greu. Ca de obicei. Pentru ca am dormit putin, cele cca 6 ore obisnuite de somn, probabil, nu mai mult. Stiu, si imi zic, Dragos tu ai nevoie de minim 8, poate 9, ore de somn, imi tot zic si nu reusesc nicicum sa mi le dau. Paharul cu vin de Minis, burgund bun, aproape plin, sta la marginea patului. De cu seara. Dar nu-mi placea sa beau, il beau ca sa invat sa beau vin rosu sec si sa ma ametesc un pic. In adevar inca prefer o bere buna, sau doua. Am adormit pe la 2 probabil. Dupa ce am mancat prea mult seara, prostii pe apucate din frigider, am citit stiri si apoi m-am chinuit cu internetul ala pe modem cu cablu telefonic sa il fac sa mearga. Sa ma bucur si eu de ceva pe ziua asta. Sa imi pot deschide site-urile porno si sa ma pot masturba, o data, de doua ori, de mai multe. Sa simt si eu ceva in ziua asta traita tot pentru altii, numai pentru mine nu, tot fara viata si fara bucurie si fara nimic. Rob la un stapan rau. Tata Nicu, omul ce a fost o vreme socrul meu, se chinuie in camera “noastra”, a mea si a unei foste sotii vesnic absenta, plecata la alt stapan crunt in alta parte a tarii, o camera neagra si apasatoare de parter de bloc de Manastur, de Mehedinti, in care au murit oameni apasati de patimi grele. La fel de grele ca lumanarile de inmormantare ce le-am gasit, tarziu, foarte tarziu, pe unul din dulapuri. Se chinuie cu cancerul. Il aud cum merge sa bea din sticla de horinca de doi litri de care numai el stie. Il dor toate, dar mai ales oasele lui de miner zdravan muncit din abataj pana la scaunul de director mare, scos la pensie cu forta si cu un ceas Seiko, sa moara, in tacere daca se poate, la 56 de ani dupa o viata traita, muncita si mai ales chinuita pentru ce? E la a doua tura de chimioterapie. El stie sigur ca se va vindeca din pura vointa, cu ajutorul horincii. Eu ii tin de urat serile, sau el mie, si dimineata il duc la Oncologie. Inainte sa ajung la invariabilul 8 si 3 minute la Compexit. Sa-mi iau rolul in primire. Rol pentru care nu eram facut si nu eram pregatit. Aveam 28 de ani. Zece ani mai putin, zece kilograme in plus si o eternitate mai batran decat acum. Eram director de doi ani. Reusisem. Aveam o viata de succes. Doar ca dimineata e greu tare. Dimineata cand ma trezesc ca din moarte, fara pofta, din trebuie, cand ma asteapta o noua zi, o zi de chinuiala, de fortare, de lupta cu mine si cu toata lumea, de chinuit oameni cu sens si fara sens, fara sa-mi pese de ei, o zi de lipsa de ras, de neplans, de rautate, de frustrare, de furie, de frica, de disperare, de balonare, de stress, de nemancat, de neiubit, de nesimtit, de nevoia de a dovedi, de minciuni si exagerari, de inselat, de nevoia de a-mi impune vointa, de lipsa de mila, de lipsa de caldura, de trebuie, de nevoie de recunoastere, de nevoie de o vorba buna pe care o fortez prin tot ce pot, fara sa stiu, sa nu vina. O zi fara mama si fara tata, fara frati si fara prieteni. O zi cat o viata care se tot duce spre desertaciune. O zi de viata la cel mai rau stapan. La mine. O zi dintr-o viata pentru care imi cer iertare! O zi din viata mea fara Dumnezeu.