Mama ma tinea de mana. Aveam vreo 6-7 anisori. Si nu era rau deloc, nu, nu. Coboram pe ulita, din susani, partea de sus a satului, spre vatra. Pietre mari si galbui prafuite, sleauri adanci de care, pamant uscat, bun. Veneam de la matusa Irina, care sta inca, ca atunci, cocotata-n paradis, sub o coasta, in mijlocul unei livezi de horinca in forma bruta, o livada de pruni. Inaintea noastra iese o femeie. Cu naframa, cu desagi, cu opinci, cu sumne, cum se zice in Maramures la fustele una peste alta, ca foile de ceapa, cu fata sapata de soare si vreme si munca. Urca. Spre acelasi susani, loc bun si uitat de timp, de austrieci, de unguri, de rusi, de comunisti, de oricine nu-i de-a locului, cu desagile cu paini in spate. Probabil venea din Sâditi, cum zic ei Sighetului in graiul morosensesc. Si pe vremea aia nu se gasea paine decat la oras. Sau mancau tocana, adica mamaliga, sau malai, paine de porumb. Sau aduceau odata la ceva vreme, paine, multa paine, din Sâditi. In desagi. Pe spate. Spre susanii Berbestiului. 

Mama era inca tanara, avea in jur de 35 de ani, plecata din sat de 15 ani de cand a rupt-o tata de radacini dar si de saracie. Tinandu-ma de mana coboram pe ulita. Ajungem in fata femeii, morosanca din vremea lui Pintea. Si mama, dupa datina, zice prima: Laudam pe Isus! Raspunsul vine lin: In veci, amin! Eu tac, numai ochi, urechi si seninatate. Si cand ne departam indeajuns intreb. “Dar mama, de ce ai zis Laudam pe Isus si nu pe Ijos, ca deja suntem in josu’ satului?”

Asa am aflat eu prima data despre Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu si Mantuitorul nostru. Cu seninatatea unui copil candid si viu. In Maramures, acasa, departe de teroarea comunismului si a modernitatii mama a indraznit sa vorbeasca.

Aveam 12 ani si jumatate. La Botosani. Eram in vacanta de iarna de pe-a 7tea. Urma sa vina Mos Gerila si cele cateva portocale si banane ale anului 1989. Si programul TV de revelion, Doamne cat il asteptam. O intreaga noapte de televizor. Odata pe an, sa ma satur.

Eram un elev silitor. Stiam istorie, geografie, aveam deja educatie politica facuta de diriginta Simirad in fiecare joi, ultimele ore, pe post de dirigentie. Invatam despre partid, planurile cincinale, Conducatorul iubit, productia de carbune si de cereale la hectar, despre plenare ale CC al PCR si mai ales despre construirea comunismului in Romania. Eram doar la stadiul socialismului, mai aveam de lucru. Cam pana in anul 2000. Cand nu vom mai fi copii. Si cand RSR ar fi devenit RCR, Republica Comunista Romania.  Continue reading →

Multa vreme am fost blocat.  Si acum ma uit la cata bogatie am strans in mine si nu imi vine, nu pot, sa scriu. Desi am asa de multe de spus. Inima mi-e plina. Persia mi-a umplut-o. 

De ce Persia? De ce nu Iran? Pentru ca Iran, pentru noi, inseamna atat de multe lucruri in care Persia si persanii nu se regasesc. Iran inseamna lapidari si biciuiri, inseamna chador si hijab, inseamna prohibitie si fundamentalism religios. Si da, ele sunt acolo, ca o excrescenta straina, un altoi rau, pe o cultura adanca si fina si veche, ce ne parvine, ne tot parvine, ca o caravana de arabescuri trecand desertul si desertaciunea timpului pe un drum al matasii atemporal. Dar e atat de mult mai mult si atat de altceva acolo!

Cum deserti o garnitura de tren? Cum descarc un trancontainer plin cu giuvaeruri de orient. Nu le pot descarca cu buldo-excavatorul sau cu macaraua. Nu merge. Se strica, devin maglavais. Si totusi ce faci cand ai prea mult, cum faci sa nu se strice, sa nu se risipeasca ? Brazilia, avand prea multa cafea, impreuna cu belgienii, a inventat ness-ul. Morosenii, cu prunele lor zemoase, prea multe, si prea lunga iarna, au inventat horinca (sau au luat-o de la ruteni, tot aia-i;). Georgienii, de prea multi struguri au inventat vinul. Persanii, de prea multa simtire traiesc in poezie. Esenta de simtire, Hafiz, Saadi, Khayam.

Asa-mi spunea un persan batran, pe banca din gradina restaurantului lui ca o oaza de abundenta intr-un desert, caravanserai la poalele uriasilor munti din nordul Teheranului. Ca fiecare popor are talentul sau, darul dat de Dumnezeu, acea nuanta divina pe care Creatorul alege sa o exprime printr-un neam si mai ales prin el. Si imi spunea ca francezii au ratiunea, ca englezii spiritul practic, ca rusii au muzica, ca italienii au pictura, ca persanii au poezia. Ca in spatele a tot ce voi vedea in periplul meu prin Persia, abia inceput de doua zile, voi vedea poezia. In spatele mozaicurilor, poezie. In spatele cladirilor si culorilor, poezie. In spatele zambetelor si incruntarilor oamenilor, poezie. 
Am ajuns sa vad poezia si in spatele traficului infernal din Teheranul cu 18 milioane de locuitori ziua, in care nu se folosesc, decat rarisim, semnalizatoarele si totusi, in do hafte (doua saptamani) am vazut un singur accident. Danseaza, se unduiesc, accelereaza si franeaza, par sa se enerveze ca apoi sa zambeasca si sa spuna, usor resemnati, usor amuzati, inconstienti de harul si unicitatea lor, in ciuda afirmatiei: This is Iran. 

Poezia din spatele a tot.
Am stat o ora la un ceai fara timp cu domnul Vahid (nume arab, insemnand Singur; suferea pentru numele lui). Intrasem in oaza restaurantului lui prea devreme si, pana se va fi dechis, m-a invitat la o poveste pe banca cu el. Stiam deja ca persanii sunt extraordinar de primitori, de ospitalieri, de calzi si deschisi fata de straini, cumva semanand cu noi, romanii, pe vremea lui Ceausescu cand ne aducea Dumnezeu in cale sau in casa vreun strain. In Georgia, in Caucazul arian de unde se trag si persanii si arienii (nemti sau anglo-saxoni) si noi, aproape toti, am aflat prima data ca strainul este trimisul lui Dumnezeu. Un inger cu un mesaj, cu un dar care asteapta sa fie cules, primit. Si care necesita cinstea si onoarea unei inimi si a unei case deschise. O ospitalitate adanca, de natie si imperiu de mijloc, intre Roma si China, la fel de mare si la fel de puternic, bogat in rodii, aur si suflet, dar cu o soarta mai cruda in final. Prinsi intre falanga lui Alexandru, dand foc Persepolisului de care grecii nici nu stiau inainte sa ajunga la el, si Hindukush-ul si Pamirul de unde au venit mongolii lui Gengis Khan si Timur Lenk au sfarsit insa ignobil, ocupati de barbari, de arabi, cand se asteptau mai putin. Pentru ca se batusera prea mult, prea crunt si fara mila cu Roma bizantina, si ramasesera fara suflu.

De cand aterizasem in Teheran, aterizare la ceas de noapte, fara viza, fara ghid, fara emotii, fara nimic altceva decat bucuria vietii si grija palpabila a lui Dumnezeu pentru mine, ma bantuia, ma hranea, ma obseda un verset din Biblie: „Gustați și vedeți ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!” (‭‭Psalmii‬ ‭34:8‬). Aveam cuvintele astea ca motor si lumina. Si stand pe banca, in oaza Darband din desertul Tehran, calator pe drumul meu al matasii la intalnirea cu destinul in chipul acestui om care stia prea multe despre romania si romani, la finalul acelui timp fara timp, omul, Vahid, imi spune: Gusta si vezi ce bun este Domnul! Asa, pur si simplu. 

Calator la intalnirea cu destinul! Imi place cum suna. Si cand i-am spus inteleptului persan, ce ma invatase despre semnificatia lui 1 si 0 si 11, si despre radacinile comune ale persanei cu germana si engleza, despre brother si barodar, frati peste timp si mult spatiu, despre unicitatea si importanta unicitatii fiecarei clipe, despre “insfacarea” prezentului si oamenilor prezentului prin multumire si iubire, cand i-am spus de versetele ce ma adusesera, practic, la intalnirea cu el mi-a raspuns simplu: cuvintele nu ne apartin, ele vin de la Dumnezeu, noi nu suntem decat mesageri. “Khoda ro shokr.” Lauda si slava fie date lui Dumnezeu. In farsi.

Persia. De ce Persia? Cum am ajuns in Iran? Iran vine de la arian. Imi place istoria. Imi place de pe vremea cand tata, tatal meu morosan calator cu inima si sufletul, calatorea cu mine prin atlasul geografic povestindu-mi minunatii care erau lumi intregi pentru cei 5 anisori ai mei. Multumesc Tata. Si povestea zice ca au fost trei mari triburi ariene ce au coborat din Caucaz: mezii, persii si partii. Undeva la 650 i. Hr. , cam pe la fondarea Romei, cam pe cand grecii si chinezii se bateau cu ai lor de-si scoteau ochii, mezii si persii s-au unit intr-un om, rege, imparat, inchinator la Ahura Mazda (Fiinta Minte, imperceptibila si indescriptibila, care a facut Universul din nimic prin puterea Cuvantului Sau, Dumnezeu cel Viu din zoroastrianism, dupa unii prima religie monoteista), fiu de printesa meda si print persan, om al lui Dumnezeu, dupa cum ne invata Biblia, Cirrus. Imparatul a 32 de natiuni, intre Dunare si Indus, intre Etiopia si Pamir, primul si cel mai mare imperiu din istorie pana la Gingis Khan. 

In fata mormantului lui Cirrus, la Pasargadae, in lumina cruda si vie a apusului de soare sub-tropical, am fost coplesit de sentimentul povestii traite. Omul fusese, demult, foarte demult, inmormantat aici. Pana cand Alexandru cel Mare a venit sa-si plece capul in fata marelui om iar unul din generalii lui a desacralizat locul. Erau oricum doar oase si aur. Nimic important. Spiritul plecase demult. Alexandru, acum am inteles, a fost un fel de bici al lui Dumnezeu sau al demonilor (angra mayniu, zei tineri si cazuti, revoltati impotriva yazatas si amesha spenta, zeii mari si vechi, arhangheli si heruvimi si serafimi). Prin Alexandru si a sa invincibila falanga a picat prima Persie. Razbunare pentru Thermopile, arderea Atenei si ocuparea atator orase stat grecesti, continuare a Marathonului si Plateei, bataliile magistral castigate la Issos, Gaugamela, Arbela au dus Grecia in Afganistan si pe persani in prima lor robie.
Prea multa istorie. Poate fi obositoare, prea mult, prea repede, ca download-ul prea rapid in mintea lui Keanu Reeves in Johnny Mnemonic. Pentru cei ce au vazut filmul ;). 

De ce Persia? Pentru Seherezada, femeie inteleapta ce isi imblanzeste barbatul ranit si impietrit de tradare, cu povesti spuse inainte de zori, riscandu-si viata in fiecare noapte. 1001 de nopti. Si ce bogatie de povesti! Bogatia oamenilor peste veacuri se vede in cultura. Pietrele se sfarma, hainele putrezesc, banii se pierd sau se fura. Poezia nu mi-o poate lua nimeni.

De ce Persia? Pentru batranul persan cu nas mare si coroiat, inalt, intr-un costum vechi si ingrijit, demn, parca prea demn pentru dimineata aceea prea devreme, inainte de rasaritul soarelui, in autogara din Yazd, strigand cu toata poezia din sufletul lui ce tanjea dupa splendoarea si bogatia lumii intregi. Sau macar a unei jumatati de lumi. Strigatul nu era un strigat propriuzis. Era melodios, ca o chemare adanca, o poezie de intonatie, ca horea cu noduri pe care am auzit-o odata demult cu Ducu in Lapus de la un fantanar batran ca un stramos inca viu, un strigat ca o chemare din pamant pentru cer, trecuta prin caldura unei inimi bogata in suferinta si dor: Isfahaaan, Isfahaaan. Naqsh-e Jahan, in persana. Jumatate de lume. Ii vad fata si silueta. Ii vad profilul. Ii aud melodia in voce, fantana adanca cu apa vie de secole de simtire. 3 zile cat am stat in Isfahan, si acum, si mult de acum incolo, il voi auzi pe cel ce mi-a descris unul din cele mai frumoase orase din lume intr-un poem cu doar doua cuvinte: “Isfahaaan, Isfahaaan”.

De ce Persia? Pentru caldura oamenilor care ma asteptau de-o viata sa ne vedem. Nu erau intalniri. Erau revederi. Cu o candoare copilareasca si cu o inconstienta de sine se aruncau ca orbi in contactul cu mine, calatorul. Barbati, da, dar si femei. Oameni. Oameni tristi, cum spunea Mahan, baiatul cu chitara, student la medicina veterinara in Shushtar, modern si viu, colegul meu de avion spre Ahwaz. Iranienii sunt tristi, mi-a spus el. Au o tristete adanca, dincolo de orice explicatie, o tristete de oameni care au pierdut prea mult. Si totusi sunt vii. Si deschisi. Si vii. Vii ca in zambetul pe care mi l-a intors, dandu-mi voie sa vad copilul din el, soldatul ce pazea ceva cladire guvernamentala pavoazata din plin cu citate din Quran. Nu zice rau Quranul. Aproape la fel de bine ca Biblia. Doar ca nu stiu cum si ce sa faca in privinta vinovatiei si iertarii. Nu plateste nimeni in locul lor si ei nu pot plati. Greu. Apasator. Dar asta e o alta discutie. Am vazut puterea zambetului. Zambetul atrage zambet. Aproape inevitabil. E semnul inocentei ce, din fericire, ne locuieste pana la moarte. Numai sa risc sa o expun si inocenta mea atrage inocenta. Inocenta lor, de oameni oapitalieri, ca Mamali, trainer intern la metroul din Teheran. L-am intalnit intr-un restaurant traditional, unde, cat as zice chetorid (ce faci?) m-a invitat alaturi de prietenii lui, un cuplu, m-a invatat sa mananc traditionalul gizi, cu busuioc proaspat si lipie de aia buna nu araba, sa nu cumva sa le zici ca e araba(!), de care am mai mancat numai in Georgia si ne-am legat sufletele. Daca Dumnezeu m-a invatat ceva in calatoria asta in mod special e ca suntem cu totii frati, indiferent de credinte si comportamente si ca El ne iubeste pe toti la fel si pe fiecare cel mai mult. Cu Mamali am mancat kabab (ceva ce are acelasi nume dar un gust savuros de diferit de ce stiam inclusiv de la turci) baut ceai si fumat habel babel (cum ii zic ei la narghilea) zi inainte sa ma incumet, cu maxim de abandon in mainile Domnului, si deci, cu maxima liniste si bucurie, sa urc pe motocicleta lui Hamed, un prieten de-al lui, si sa ne avantam in traficul de Teheran spre muzeul de Giuvaeruri. 

De ce Persia? Muzeul de giuvaeruri din Teheran e o lume in sine. O experienta pe cat de scurta pe atat de intensa. Trei filtre de securitate. Trei pipaieli de securitate. Mai putin femeile, ele nu pot fi atinse. O coada ce pentru Iran poate fi considerata interminabila. Nimic la mine, nici telefon, nici portmoneu. In subsolul Bancii Nationale a Iranului. Am gresit. In pestera lui Ali Baba si a celor 40 de hoti ai lui. Sesam, deschide-te! Si s-a deschis. Nu stiu cum mi-am imaginat bogatiile pesterii din poveste dar cu siguranta imaginatia mea a fost mai saraca decat ce am vazut. Smaralde si rubine si safire aruncate parca sfidator, risipite din gramezi mari si multe, patul imperial al shahului din aur masiv batut cu tot felul de pietre pretioase alta mai lucitoare si mai imbatatoare ca alta. Hipnoza prin smaralde. My precious, my precious. Eu nu am nicio treaba cu pietrele pretioase, dar acolo puteam sa-mi pierd mintile. Apoi coroanele shahului si reginei. Rubine si smaralde si diadema alba din pene de strut prinse cu un diamant urias pentru Shah. Steagul Iranului. Iar regina, o minunatie de aur cu diamante, brocart verde, smaralde cat oul si rubine mici. Steagul Iranului. La fel ca globul. Un glob mare, mare, de aur, cu mari de smaralde si continente de rubine. Si haine de brocart cu fir de aur. Si sabii si khanjare, scuzati-ma, hangere, batute de le ieseau pietrele colorate pe teaca si plasele. O nebunie. Nu am stat mult ca riscam sa pierd avionul de Ahvaz. Insa nu voi uita pestera lui Ali Baba. Demna de 1001 de nopti. Si de shahul sau detronat in 79.

Ce ciudat. La zece ani inainte de Revolutia noastra ei au avut o revolutie inversa. De la un stat eminamente european si modern, forta civilizatoare a Orientului Mijlociu la Republica Islamica de acum. Adica de la libertate la robie. De la vointa proprie la doctrina. Mi-e greu sa-mi imaginez cum maine vine o noua revolutie, o noua viziune sociala si, prin lege, trebuie sa renunt la credinta. Sau la smartphone. Sau la vin. Asa a fost la ei. Vad in fata ochilor zidul fostei ambasade americane, cea cu criza ostaticilor din 1980, pe care scria: Down with USA.

Multi regreta libertatea si prosperitatea de pe vremea shahului. Soferul de taxi, fost colonel in armata in timpul razboiului cu Irakul din anii ’80, in care au murit sute de mii de oameni, pe front, in atacurile chimice irakiene sau bombardati cu SCUD-uri in somnul oraselor. Tatal lui Mahan. Tinerii din Shiraz care si acum se lauda cu stadionul lor, cel mai bun din tara si acum, facut de americani pe vremea Shahului. Imnul Shahului, cel oficial inainte de revolutia islamica, se canta in toate casele de ceai, barurile lor triste pe fond, fara pic de alcool, dar cu multa mancare buna, dulciuri innebunitoare, ceai, habel-babel si muzica traditionala. Acolo am aflat ca dusman in persana inseamna dusman in romana. Habar-n-aveam. Adica khabar na sau khabar na doram. N-am nicio veste. Ce stranii conexiuni peste timp si atata spatiu.

De ce Persia? Pentru ca o iubeam inainte sa o vad si acum ca am vazut-o si respirat-o si atins-o si gustat-o am vazut cat este de buna. Si o iubesc mai mult. Pentru ca e darul lui Dumnezeu si orice dar al Lui e bun pentru mine. Pentru ca Iranul nu a reusit sa omoare Persia. Pentru ca religiozitatea extrema a Muharamului nu reuseste sa omoare libertatea si arabescurile sufletului persan ascuns in poezie. 
Pentru Hafiz. Hafiz pe care nu-l cunosteam dar pe care il iubesc acum. Poet al vinului, frumusetii, al femeii si al lui Dumnezeu. Hafiz cel din Shiraz, orasul drumului matasii, cu poarta Quran deschisa intre doi munti spre est si spre desert, spre caravanele ce tot vin dinspre India si China. Hafiz poetul national ce nu uita sa aduca oda vinului, vin de Shiraz, luat de francezi in secolul XVIII si care acum, in Iran, a disparut. 

Pentru bisericile din Teheran, pentru New Julfa, cartierul armenesc din Isfahan, insula de crestinism intr-o mare shiita. Pentru bisericile care trag clopotele. Pentru cata libertatea si bunatate am gustat acolo. Pentru zambete si bucurie. Si pentru rodii. 

Pentru ca vreau sa ma intorc. Pentru ca drumul matasii pornit in mine nu se mai sfarseste, ca un fir al Ariadnei in labirintul sinelui, un labirint de plecari si veniri si asteptari, un drum mangaiat matasos timp de 1001 si mii si mii de nopti cu poezia unei printese persane.