Asa este. De vina e guvernul, e patriarhia, biserica ortodoxa, salvarea, spitalele, Dumnezeu, politicienii. Probabil, sigur chiar, ca si eu si tu suntem de vina. Chiar daca inca nu stim exact cum. Ca in “Europa”, a lui Lars von Trier in care singura noastra sansa de salvare e sa cerem iertare tuturor pasagerilor din trenul vietii. Le-am gresit tuturor fara sa stim.
Nu aud, nu stiu, insa nimic de cei care au provocat accidentul. Ei parca sunt nevinovati. Sunt si ei victime ale sistemului. 
Nu vad oameni indignati ca acel om, proprietarul, aministratorul, sfatuit constient de un avocat, a dat declaratie pe proprie raspundere ca nu intra mai mult de 80 de persoane in sala. Ca sa nu trebuiasca sa cheltuie. 

Nimeni nu e indignat ca managerii trupei si trupa de rock au avut ideea cu artificiile (era si trigger in campania de promovare) si au si pus-o in practica. 

Putina lume e indignata pe fortele raului, pe duhurile rele, dar multa lume e indignata pe Dumnezeu. De ce oare, ele nu exista? Bine atunci, dar daca nu exista si sunt doar o imaginatie, de ce sa fii indignat pe Dumnezeu, ca nici El nu exista atunci.
Si daca nu exista, sau mai bine zis, eu cred ca nu exista, cum ajung sa Il judec, sa emit sentinte despre ce ar trebui sa faca El, cei ce cred in El, biserica, preotii?
Da. Hai sa nu judecam pe tinerii care iubesc rock-ul si sarbatoresc halloween-ul. Da, chiar hai sa nu-i judecam! Pentru ca suntem cu totii sub influenta tuturor patimilor, mai mult sau mai putin vizibile. Dar atunci de ce-i judecam pe politicieni, pe preoti, pe medici? Avem datele spre a judeca? Stim legile, stim exact conjuncturile, stim canoanele? Sau e doar un impuls de “bun simt” alimentat de neimpacarea noastra cu imperfectiunea lumii si a noastra, un curent care devine din ce in ce mai clar vizibil de antagonizare sociala pe facebook si pe televiziuni? La ce ajuta?
Nu e clar ca sunt oameni si preotii si politicienii? Nu e clar ca sunt si suntem cu totii imperfecti, lacomi, egoisti, pacatosi, plini de stima de sine, de auto-indreptatire, de invidie, de dorinta de razbunare, de ura, de lipsa de iubire si compasiune reala ca cea ce l-a facut pe parintele Staniloaie sa spuna despre Ceausescu ca multumeste lui Dumnezeu ca nu a fost in locul lui ca probabil facea mai mult rau? Nu e clar oare ca unii sunt mai aproape de Dumnezeu si altii suntem departe rau? Nu e clar ca traim cazut, intr-o lume cazuta, fiinte imperfecte si suferinde?
Revolta contra sistemului si contra bisericii poate fi de inteles. Dar cand devine isterie ne da o certitudine. Falsa. Ca luptam de partea binelui impotriva raului. Si ca oricine are alta parere e rau in esenta, si implicit merita orice pedeapsa, sa moara. Revolutiile isi devoreaza copii, ca si Cronos.
Iar revolta impotriva lui Dumnezeu e doar o revolta impotriva noastra. 

Revolta noastra este revolta inpotriva raului, nu? Dar daca raul s-a ascuns si locuieste in noi, in imperfectiunea noastra? Atunci unde e lupta ce o avem de luptat?
Sa stam poate 5 minute si in loc sa ne gandim la ce trebuiau sau trebuie sa faca altii, sa ne gandim la noi. Si la ce pot face eu acum. Sa ma gandesc la moarte, o certitudine, si la viata de aici, la fratii si surorile noastre, adica absolut toti oamenii, la imperfectiunile noastre si calitatile lor. Sa stau si sa meditez la viata ce se scurge ca un vis si la sfarsitul ei, cand intram intr-o eternitate de pace si bucurie sau de chin si ura, dupa cum i-am dat voie lui Dumnezeu sa ne curete inima si sa ne pregateasca pentru cealalta viata. 
Si atunci poate ca mortii nostri, si suferinta lor, nu au fost in van.