Oare ce as crede eu acum despre omul asta? Ce era in sufletul lui? Ce gandea, ce il motiva, ce il facea sa fie asa? Si cum m-as uita la el? Mila vreau nu jertfa, zic scrierile care stiu ce zic.
Scriu cu atat de mult intrebari. Vad aici starea aceea interogativa, reflexiva, introspectiva care m-a tinut agatat in interior, bine agatat, atunci cand universul exterior se prabusea. Starea care m-a facut sa cresc cand puteam sa ma prabusesc. Vocea lui Dumnezeu, claritatea Lui, adevarul Lui. Si mai vad viata ca analiza constienta postfactum a vietii traite un pic inainte. Defazare. Constiinta prinsa in creatie, in timp. Vocea mica si linistita a Tatalui in urechea acum dispusa sa asculte. Cine imi traieste viata daca eu o analizez:)?

Am auzit prima oara de Dumnezeu in patul inalt din casa batraneasca din maramures, pe Mara, pe vale si intre dealuri, la ceas de seara si de povesti, din inima unei bunici taranci si grijulii. O Bunica urata si cu suflet mare. O bunica ce a ales sa moara la scurta vreme dupa moartea stupida, de anestezist nepriceput, a celui caruia i s-a dedicat toata viata, cel ce imi spunea hatru tare, printre alte, nenumarate, vorbe hatre: “dragosele, dragosele, uitat-te printre podele si vezi mila de barbat cum bea zama de …” gasiti voi rima. Un om viu ca viata si aspru tot la fel. Il vad acum, dupa enorm de multa vreme, ochii albastri, fata nebarbierita, clopul de paie si “tiglarea” Marasesti in coltul gurii. Si zambetul hatru si usor fioros. Isi taie unghiile de la picioare cu “fogoaiele”, clestele de cuie. Se uita la mine. Multumesc bunicule ca ai fost! Multumesc Doamne pentru viata minunata ce o traiesc. Acum, cand scriu, ma transport in acel univers mitologic parca, in care desi auzeam povestile despre altii, eram si eu actor. Vad intunericul abia luminat de o lampa cu petrol, cu gaz, dupa cum ziceau ei, intr-o camera calda si afumata, cu paturi mult prea inalte pentru cei 3 sau 4 ani ai mei. O camera plina de mult suflet. Si de povesti cu Samson si Dalila, cu Noe su potopul, Avram, Moise, cu micutul David cel ce l-a rapus pe Goliat, filistinul urias. Cu bunul Dumnezeu. Nu imi aduc aminte sa fi fost despre Hristos. Poate pentru ca unii zic ca bunica mea era “martora”? Nu stiu insa, oricum ar fi, ii multumesc. Acum ca scriu, sunt acolo. Simt mirosul de fum si casa de lemn veche, simt focul si oalele arzand pe soba, “pe spori”, dupa cum ziceau ei, cei ai mei din maramuresul adanc, adanc dincolo de timp, simt mirosul de “tocana cu branza”, gustul de lapte dens ca smantana, gustul apei reci din fantana cu cumpana de afara, de langa poarta maramuresana, gustul copilariei in care Dumnezeu, fiind tot timpul acolo, mi-a intrat in viata pe usa din fata a iubirii bunicii si a hatroseniei Ionului Moisanului, bunicul meu. O usa care nu s-a mai inchis niciodata oricat de mult m-au scurs vremurile.

Menlo Park, Sillicon Valley. Stau si scriu la o cafenea de pe El Camino Real, drumul regal pe care California a fost adusa la crestinism si coroana spaniola de calugari franciscani plecati din Mexic.

Am o experienta incredibila de a vorbi despre Dumnezeu si puterea Lui cu oameni care s-au intors la El aici, fiind bankeri de investitii sau manageri de top in companii de IT. Ce facem noi in Cluj, cu Gimini, i-a surprins ba chiar socat si intr-un fel sau altul se vor implica. Oricum in tot timpul asta eu ma bucur de fiecare secunda aici, stau in pacea si bucuria de a fi in prezenta lui Dumnezeu, mananc bine si beau bine desi totul este cumplit de scump. Pentru ca nu-i proiect meu ci proiectul lui Dumnezeu asa ca El are grija de tot, eu trebuie numai sa ma duc unde sunt trimis si sa zic ce am de zis in modul in care Dumnezeu mi-l cere; adevarul spus cu iubire. Cel mai greu :)!! Mi-e usor sa zic adevarul. Mi-e cumplit de necunoscut sa il zic cu dragoste. Vechea mea identitate, ego-ul, armura luata de mine pe mine ca sa supravietuiesc in mediul privat de iubire si plin de conditionare al familiei mele si apoi al societatii (comuniste, adica domnia fricii) nu stie ce e aia sa spun si sa fac adevarul in dragoste. Doua lumi separate. Si totusi nu. De fapt calea adevarata e muchia dintre adevar si dragoste care le include pe ambele.

Si esuez mereu si mereu. Si cu toate astea cheia e in ce fac cand nu reusesc. Daca ma tratez cu compasiune si ma ridic rapid si incerc din nou sau ma dau batut pentru ca n-am reusit. Stiu ca sunt chemat sa incerc de 1000 de ori (si e putin) daca asta inseamna ca macar o data reusesc. Cand reusesc adevarata mea personalitate creste. Cea de la Dumnezeu, sinele. Nu cea veche remodelata, nu, aia e moarta si tot iese ca un zombie din mormant. Personalitatea mea adevarata, cea pregatita de Dumnezeu de la facerea lumii (jocului in care jucam). Aia ce Il reprezinta pe El. Aia plina de credinta si speranta si pozitivitate. Toate intemeiate pe adevar, curatie/dreptate si iubire. Aia in care sunt fiu al creatorului lumii, atotputernic, iubit intr-un mod atotputernic. Si din identitatea asta nimic nu e imposibil! Totul e posibil pentru ca Dumnezeu face treaba pentru noi. Noi nu aveam decat de a ne recunoaste neputintele, a renunta la pretentia de a rezolva singuri si a ma lasa ghidat de Dumnezeu inspre calea pregatita. E ca si atunci cand aprind un bec. Curentul vine de la centrala, el aprinde becul, dar fara intrerupatorul apasat de mine nu se va aprinde niciodata. Asta e relatia intre ce am de facut eu (sa ma deschid) si ce are de facut Dumnezeu (imposibilul facut posibil)!

Abandonul inseamna victorie. Ca abandonul implicit al nou nascutului in grija mamei. Cum o sa-l lase sa se prabusesca? Pot eu crede ca Dumnezeu ma iubeste de fapt si mai mult? Abandonul nu inseamna ca ma voi prabusi. Dragos, ai mai multa incredere in tine! Si mai ales in Dumnezeu. Cum o sa te lase sa te prabusesti cand te iubeste asa mult?! Abandonul e cheia victoriei. Recunoasterea neputintei. De acolo, pe fundatia adevarului, se naste o noua lume, adevarata, vindecata, puternica, autentica, vie cu o viata din plin!
Eu asta fac zi de zi. Si de atunci sunt din ce in ce mai liber si mai puternic si mai autentic si mai viu. Asta e calea pe care merg.