Despre talent, vocatie si … calatorii interioare.

La vremuri comuniste asta ar fi intrat la categoria autocritica. In perioada evului mediu si a inchizitiei intra la cofesiune (menita desigur sa ma scuteasca de ultraeficienta si de neevitat marturisire sub tortura). In epoca paleo crestina intra la impartasire, eliberarea de povara unei rataciri traite prea mult.

Cineva drag si bun profesionst imi spunea ca orice relatie sta blocata in lucrurile despre care cei doi nu vorbesc. Si nu avanseaza. Ca nu poate. Ca relatia e mai desteapta ca noi, simte cand nu suntem fericiti. Si ea functioneaza cu fericire, fara fericire sta. (intotdeauna mi-a placut o micro poezie egotica a lui Paunescu: “Eu am regimul avionului. Stau sau zbor”). Si recent, un recent continuu si in evolutie lenta, am inceput sa disting o chestie mare si lata care ma deranjeaza la vedere. am inceput sa-mi pun intrebari, am dat telefoane, m-am preocupat, cum ar scrie in modul sau mucalit (unii zic ca mucalit e arhaismul de la erudit :)) Andrei Plesu. Si incet incet a inceput sa se faca lumina. totul a sfarsit prin a se reduce la o intrebare: ( ca in bancul cu tipa care cade intr-o groapa de cacat roz, mirosind a Chanel No 5. Gustul era insa cel traditional!) ce arata ca o barna, miroase ca o barna, are dimensiunile si consistenta unei barne? inevitabil ca acceleratul de Sighetu Marmatiei pe vremea lui Ceausescu, raspunsul se prezinta: o barna. barna din ochii mei.

Vai ce-mi mai place sa raspund savant si cu aerul de atoatestiutor mai mult sau mai putin facut evident cand sunt intrebat una din intrebarile din zona: care e talentul tau, care e vocatia ta. Ca o placa ce abia astepta sa se strice, tasneste raspunsul: “vocatia mea e sa stiu si sa zic la altii” (a se citi “sa-i invat pe altii”). Bun raspuns. Mester carmaciul. Numai bun de rupt in dinti. Ce poate fi mai autoflatant decat ideea ca sunt chemat sa-i invat pe altii? Ce poate sa se iveasca mai graitor ca semn al superioritatii mele moral/intelectuale? Plesu rasare din nou cu Minima Moralia sa in care zice asa frumos despre cazul meu: omul poate accepta orice fel de inferioritate, lipsa de competenta sau cadere atata timp cat isi mentine perceptia, iluzia de superioritate morala. O chemare speciala autoasumata, o apetenta spre supliciu, chin sau spre prostie pura care ma pun fata in fata cu limitele mele sunt de-ajuns sa le legitimeze. “Sufar pentru ca sunt bun la suflet.”

Eu sufar pentru ca am o chemare speciala:). Cum suna asta ca minima moralia? Cum suna asta ca justificator al oricarei actiuni, pareri, sau al oricarui gand? Perfect. Indestructibil. Si daca eu sufar, e regretabil dar uneori necesar sa sufere si altii. Vorba aia: “iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Si daca eu ma iubesc putin spre deloc, vorba unui maestru al ironiei, asa o sa-l iubesc si pe aproapele meu. Ii voi da ce am eu. Poate chiar un pic mai mult de “putina iubire” decat mie, ca vorba aia e totusi un deziderat.

“Sa stiu, sa fiu si sa-i invat pe altii”. Probabil chiar asta e vocatia mea. Insa…Pe vremuri (nu chiar asa de trecute) jucam un joc pe calculator, strategie antica, chestii grele, cu tot felul de Caesar-i si Brutus-i inchipuiti cu ochii carpiti in calculator. Intre diversele faze ale jocului aparea un ecran de incarcare iar cei de la EA Games, baieti destepti, ca sa dea o tenta de realism butaforiei, puneau celebre citate latine traduse direct in engleza, pentru muritori. Si unul din citate suna asa: “Invata sa te supui inainte sa incepi sa comanzi”. Ori de cate ori citeam asta simteam cumva, ca eu sunt exclus de la aceasta recomandare excelenta pentru altii. Pe principiul: cei de fata se exclud. Pentru ca-s gata inclusi, nu-i asa?!

Si am inteles ceva in ultimul timp: Inainte de a-i invata pe altii e nevoie sa stiu unde-i duc. Si pentru asta am nevoie sa aplic pe mine si mai ales sa invat sa ascult, sa invat sa ma supun, sa urmez, sa devin predictibil si de incredere, si peste toate astea sa-mi pese de fiecare din cei care fie si numai prin preluarea unei idei sau urmand ceea ce vad ca fac, se lasa influentati de mine. Greu, domle, greu. Pe langa ca-s asa special ca am o chemare numai a mea mai trebuie sa si ascult?!? Si sa-mi si pese?!

Talent e un cuvant provenit din greaca, dupa moneda numita talant. Inseamna ceva de valoare ce ai asupra ta. De la nastere. Pai daca e de la nastere cum de am eu asupra mea ceva de valoare ca eu nu am facut nimic in afara sa ma nasc? Pai probabil ca l-am primit. De la cine? Intre variantele ca l-am primit prin gene si evolutii de la niste primate de acum cateva milioane se ani, de la parinti, de la extraterestri antici, natura, univers sau ca toate sunt dar de la Dumnezeu, am ales varianta ultima. E, pana la urma dovada ultima de egoism. Sa te crezi asa important incat sa ai o relatie cu Fiinta suprema. Daca Ea zice ca se poate, cine sunt eu sa ma opun, nu-i asa?

Insa, ca atunci cand negociezi chestii importante si complicate, care insa trebuie traduse pe limba tuturor, apar niste conditii scrise cu litere mici. La banca sunt scrise in josul paginii. Alteori e necesar sa faci un contract de mii de pagini de la facerea lumii incoace. Scrise marunt.

Vestea buna e ca toate contractele astea scrise cu litere mici sunt de fapt castigatoare. Sunt customizate, pline de extra optiuni, facute pe masura clientului, primesc chestii, platesc putin spre deloc pentru ele, insa, ca sa functioneze trebuie sa respect instructiunile de folosire, mai ales alea scrise cu litere mici. Si partea cu adevarat provocatoare e ca sunt confidentiale si ca nici mie ca utilizator nu mi-s clare nici darul si mai ales pentru ce mi s-a dat (si nu mi s-a luat, ca in bancul cu bicicleta lui Stalin).

Ei, acuma ca am talentul si stiu de la cine il am, n-ar strica sa aflu la ce sunt chemat sa-l folosesc si sa citesc ce e scris cu litere mici ca alea de fapt sunt instructiunile de folosire.
Cine ma cheama, ma striga in noapte? Si mai ales la ce ma cheama? Care e vocatia mea?

Insa adevarata cunoastere vine greu: …In postul urmator:)