Pakbeng si Barca lenta de la Pakbeng la Luang Prabang. The backpaker experience.

Am dormit excelent. Intr-o camera curata dar tare saracacioasa, intr-o guesthouse foarte improvizata cu bai mizerabile, comune. Slowboat-ul acela urias, plin, s-a descarcat lent, backpacker dupa backpacker, rucsac dupa rucsac, cu grija continua de a mentine farmecul atmosferei de mare familie dar in acelasi timp sa nu cumva sa iti pierzi rucsacul sau sa nu cumva sa fii tu acela care nu gaseste o camera sau un pat intr-un oricat de amarat guesthouse. Malory (prietena lui AJ, americanca din South Carolina a absolvit studii politice asiatice in China, unde a si locuit 3 ani, si apoi 2 ani in Japonia cu AJ si acum calatoresc de 7 luni si vor continua pana la Craciun, inclusiv in Romania. Apoi vor pleca in Corea sa lucreze) cu Carolina (poloneza, property manager in Dublin, si-a lasat jobul pentru 6 luni ca sa calatoreasca cu Will, irlandez, funny, open, si-a vandut firma de dog-walking in Dublin ca sa descopere lumea) au mers inainte si au gasit cu greu 3 camere iar eu cu baietii am avut grija de bagaje. Cum ziceam, toata marea familie de backpackeri (sentimentul e foarte puternic) s-a descarcat in mica asezare Pakbeng. Localnicii traiesc un fel de vis, un fel de goana dupa aur, goana pe Mekong in jos a hoardelor de turisti in cautare de adrenalina sau necunoscut sau de sine, dar toti fiind mai mult decat dispusi sa plateasca cel putin dublu pentru orice banana sau beer lao sau pat sau fried noodles din orice cocioaba cu “restaurant” din locul asta regasit de Dumnezeu. Contrastul intre cele doua lumi ne-a dus (AJ, Malory, Will, Carolina si cu mine) la petrecerea satului unde am baut nelipsita Beer Lao, am mancat papaya salad si am…dansat :), Spre deliciul laotienilor si laotiencelor :) gatite de sarbatoare. petrecere de fund raising pentru un nou templu. Ametitor, si pentru ei si pentru noi.

So, cum as descrie personalitatea backpackerului: Rucsaci buni, de marca, de la Karimor la Salomon si la Atta-ul meu pana la Macpac-ul Neozeelandezilor (socati si flatati de micul meu verde macpac de oras!). echipament de asemenea ( sunt incantat de canadienii care imi lauda Arcteryx-ul, si de cuplul argentinian care au amandoi aceleasi windstoppere arcteryx (ne-am simtit ca o mica band of arcteryx brothers…:)). plin de aparate foto bune si mac-uri si kindle-uri si de uimitor de multe carti. Un neozeelandez citeste Catch 22 (a absolvit istorie si stiinte politice anul trecut, a zugravit case, a lucrat ca instalator si acum calatoreste ca sa gaseasca locul unde vrea Dumnezeu sa-l aseze) , altul marele Gatsby, AJ tocmai a terminat “The Clan of the Cave Bear”, una dintre cele mai populare “chick books” in America, zice Malory. By the way, neozeelandezii arata toti incredibil (inre 1.90 si 2.00m atletici, barbati frumosi, asa cum zice Raluca). Travelling light and easy, tineri, majoritatea pana in 30, pentru cel putin 1 luna, dar majoritatea mai mult.

Inca 6-7 ore de coborat pe Mekong. S-a facut mai cald dar sunt cu foita Arcteryx pe mine inca (I love saying Arcteryx:), it’s like George saying salsa, salsa, in Seinfeld:)) iar dimineata a fost cu adevarat racoare. Mekong, longboats, slowboats, jungla, cataracte, stanci superbe, oameni cu undite, plase, barci in cautarea legendarului si foarte gustosului somn de Mekong, artera vietii pentru toate asezarile conectate de sursa de Beer Lao ( se produce in Vientiane, capitala), Mekong, e incredibil de placuta experienta asta a plutirii, a flow-ului, armonia backpackerului cu barca, a barcii cu apa, a apei cu stancile, a stancilor cu jungla, a junglei cu sine, starea care ne atrage pe toti ca Taramul promis, ca o Nirvana, armonia backpackerului cu backpackerul, a sinelui cu sine.

Backpackerul: fugind de sine, cautand alt sine si negsind decat aceiasi demoni, aici la capatul pamantului. Asta lasa doar doua posibilitati :). Fie sunt peste tot aceleasi provocari, si fiecare dintre noi le avem in acelasi fel, fie le-am adus cu noi. Ca povestea aceea din Pateric cu calugarul care, chinuit de un diavol zi si noapte (ii exploata fiecare slabiciune ca sa-l chinuie, practic umplandu-i chilia cu ele) cere invoire sa se mute pe alt munte la staretul, care zambind i-o acorda. Si, calugarul nostru, fericit, ajunge la chilia lui numai ca sa-l gaseasca pe diavol impachetandu-si lucrurile. “Unde mergi, ptiu drace?”. “Merg inainte sa-ti pregatesc locul”.

Backpacker-ul, ducandu-si cu sine dilemele si provocarile, curatate de zgomotul de fundal de acasa, libere de inertie si falsele probleme curente, poate auzi sunetul real al chemarii interioare. Asta il si mana. Desigur sunt si cei care umplu si spatiul acesta cu zgomotul de fundal al adrenalinei, al singuratatii sau al ametelii pana la a cadea din barca (un canadian era sa se inece in timp ce incerca sa-l salveze pe altul, beat turta, cazut in Mekong si salvat de laotienii socati de atata depravare :). Putea sa iasa rau. Puteau sa scrie ziarele ca despre cei morti anii trecuti facand tubing de la bar la bar pe Mekong in Vang Vieng). Dar si ei aud aici mult mai mult din chemarea lor. Aici, sunt mult mai mult ca acasa, eu cu mine. Tu cu tine.

Orice calatorie e de fapt o calatorie, o descoperire interioara. E un salt in credinta, un pas mic sau gigantic in afara zonei mele de confort, e posibilitatea de a ma auzi pe tine si pe Dumnezeu chemandu-ma, si mai ales de a accepta. Pentru ca de acolo pleaca totul. A vedea si sa accept ce vad. A auzi si a accepta ce aud. A fi si a accepta ce sunt!
Backpackerul e liber, ghidat de instinct, de alti backpackeri si de localnici si mai ales de biblia lui Lonely Planet (on a shoestring sau on a budget). E plin de tovarasi de drum, fellow travellers, fiecare cu drumul lui (facut intelept sau nu, flexibil sau nu), fiecare dupa timpul si banii lui, fiecare dupa puterea lui, intersectandu-ne pe acelasi taram de descoperit, de explorat, lasandu-ne uneori in voia chemarii altora, ratacind de la drumul nostru, revenind cand dam muzica incet sa ne auzim mai bine, in cautarea a ceva ce am gasit deja dar pana nu-l experimentam total nu-l putem avea. Noi insine.
E o parabola extraordinara. E Walking the Earth at the best of it!

Inca 5 ore de plutit si trait pe Mekong. Pana la Luang Prabang.

20130324-223059.jpg

20130324-223246.jpg

20130324-223336.jpg

Gert si sensul vietii

E o aventura sa cunosti alti oameni din alte culturi, straini. Invat multe despre mine. Azi am aflat de la Gert (tocmai i-am schimbat numele ca mi-am adus aminte de faza din Seinfeld cu rabinul care dadea totul din casa- “let’s call her …Elaine” :). watch Seinfeld guys!) ce inseamna sa stii ce vrei in viata. Gert sta acum in dreapta mea, doarme solid :), pentru ca este un tip mare, sforaie, asezat temeinic pe drumul care-l duce in Bali, spre noua lui viata de trader in lumea internetului tropical.

Avionul de Kuala Lumpur e plin de oameni interesanti, pentru ca e plin de oameni ( si btw care erau sansele sa ma intalnesc cu un amic vechi din Cluj in acelasi avion, facand acelasi lucru ca mine (walking the earth in Indochina) exact in locurile in care eu nu merg ;), Myanmar si Malayezia insulara. Pe bune, care erau sansele :)?!) Back to Gert.

Initial mi-am spus: is this guy for real? Povestea lui e orice numai simpla nu, si are multa seva: copil iubit, intr-o familie turca, anatoliana, (mai mult, din Cappadocia) inchegata, bine educat (imaginati-va 4 ani de facultate in Florida, pe banii babachii care era vames), pornit pe drumul lui dupa ce supararea filiala pe tatal care a inceput sa-si traiasca viata la 50 de ani cu fete de 20 s-a transformat in decizia lui de a face business intr-un mod care sa-i lase loc de viata. Stilul anatolian de viata de business presupune trezitul la 6 si munca pana la moarte. (Desi as zice ca primul s-a trezit tot tatal care are o motocicleta Suzuki de viteza care prinde, pe probate :)! 320km/h)).

Deci Gert. Divortat, 32, are o iubita ucraineanca de 22 se ani si se muta in Bali ca sa fie fericit. Va face acelasi trading de farmaceutice dar prin internet si ajutat de fratele mai mic in Istanbul. Dupa ce in prealabil s-a impacat cu tatal si au o relatie excelenta ( in conditiile in care tatal arata mai tanar decat el si merg uneori la motorcycling impreuna!) spre deosebire de fratele mai mic care il tine pe taicasu prizonier in neiertarea lui de copil ranit de destramarea linistii familiale. Si ca atare are sanse uriase sa-i calce pe urme.

Asta in sine e o poveste buna si de retinut. Ce am invatat eu insa cu adevarat e ca omul stie exact ce vrea in viata lui sentimentala. Inainte sa inceapa relatia lui fericita cu ucraineanca (care s-a mutat din Nikolaev la Istanbul dupa el) a avut o incercare cu o bielorusoaica (sa remarcam justificata si totusi uimitoarea apropiere geografica:)). Si aici vine partea tare: inca de la inceput i-a zis ce vrea el de la o femeie:
Sa se trezeasca inaintea lui, sa faca micul dejun, sa fie calda, frumoasa (chiar e)…etc… Nici nu conteaza ce. Si nu conteaza ca bielorusoaica nu s-a potrivit. Conteaza ca Gert stie exact ce vrea de la femeia lui si ca stie ca el nu e ca taicasu. Se simte linistea pe el. E asezat, sigur, determinat in modul acela adanc care prevesteste implinirea. Probabil indragostit, sigur multumit de relatie.

A alege, a sti ce vrei. Inseamna a fi conectat tu la tine in modul acela adanc care presupune armonie, autenticitate. Inseamna sa vezi de sus, din afara, cine esti, si ce ai nevoie. Si apoi sa accepti de dinauntru. inseamna un rezervor de incredere si de iubire de sine plin si o dorinta de viata sanatoasa. Sa platesti pretul alegerii. Si apoi sa mergi pe drumul ales.

Am invatat mult de la el. Nu stiu insa exact cum ma ajuta asta pe mine. Poate merg cu el in Bali sa-mi explice mai multe:). (Tocmai s-a trezit si l-am intrebat cum s-a decis. Raspunsul lui: pe baza greselilor din fosta mea casatorie, si apoi, prin incercare eroare).

Despre Istanbul si iertare…

Ceea ce-mi imaginasem eu ca va fi o dimineata minunata de primavara, insorita, in decorul Bosforului (cine n-a fost la Istanbul (inca imi place sa-i zic Constantinopol) sa se pregateasca de una din cele mai frumoase surprize din viata lui) s- a dovedit a fi o combinatie de ploaie inghetata cu ceai turcesc excelent, sorbit pe una din nenumaratele restaurante/terase la etajul ultim (5 de data asta, 7 hills restaurant). Nimic ideal si am savurat fiecare clipa :)).

Si stand asa, ca badea ardelean, in bota minunandu-ma a multa oara de Sfanta Sofia, am inteles ceva: ca ma simt bine in pielea mea si ca incep sa-i accept pe turci. Ca incep sa-i iert. Ca odata iertati pot sa-i privesc cu respect si sa-i admir. Da, e adevarat ca sunt singurul mare imperiu care n-a lasat nimic cu adevarat valoros in urma lui, ( in afara desigur de sarmale si salata de vinete pe care ni le-au lasat noua:)), da e adevarat ca au distrus Bizantul care a lasat mai mult decat putem duce, ne-au furat, violat, insh allaht pe noi si pe toti pe care i-au atins, da.

Locul e grozav, mancarea e extraordinar de gustoasa, oamenii frumosi, un amestec savuros de europa si orient care se citeste pe fetele din electrizantul cartier Taksim. Si vibreaza. Orasul moscheilor si a zidurilor lui theodosius e plin de audi-uri (Volvo recunosc n-am prea vazut ;)), office buildinguri si mai ales de energia unui nou imperiu construit pe izolarea Iranului, reconstructia Irakului si primavara araba. Chiar si fata de 2010 cand am fost aici la concertul U2, 360 (featuring Zulfu Livaneli, cu hitul Igidim aslanim ;)), se simte pe oameni bucuria unei alte vieti.

Revenind la iertare. Am inceput sa simt ca-i iert. Ca nu ma mai consider responsabil sa-i pedepsesc in mine, cu ura, pentru toate cele ce stiu si am invatat ca le-au facut. Iertarea m-a fascinat intotdeauna (de la cartea lui Jankelevici, Iertarea, careia, spre rusinea mea nu i-am citit nici macar prefata :)). Azi dimineata am inteles ca puteam sa ma bucur de ceaiul turcesc, care de altfel in secret imi placea de mult, pentru ca l-am iertat pe chelner ca turcii au cucerit Constantinopolul :). Cand mi-am dat seama m-a apucat rasul! Hai mai Dragos, poate sa-ti placa sish kebap-ul, elibereaza-te de remuscari, nici theodosius si nici Mircea cel Batran nu se vor rasuci in morminte.

Iertarea elibereaza. Iertarea vindeca. Iertarea da savoare vietii. Iertarea ne de aripi, cu care putem ajunge la noi insine si la ceilalti.

Iertarea, odata acordata, mai face insa ceva. Lasa un gol. Lasa furia fara sens. M-a lasat pe mine fata in fata cu amintirea unui ametit care in 2011, pe un iacht in Mediterana facea lectii de istoria Greciei /Turciei cu niste coechipieri terorizati :). In loc sa se bucure mai mult de apa si snorkeling, mancare si soare si ruine fara steag (recunosc insa ca m-am bucurat din plin de ele:)). Ce ma fac eu cu amintirea asta? Ca odata iertati turcii ma lasa in ofside. Ma face responsabil. Imi goleste atat furia de sens (anuland-o) si ma umple de amintiri care se misca intre penibil si nefericit. Ce fac cu greselile mele? Ce fac cu alegerile mele gresite pe care nu le mai pot schimba? Ce fac cu momentele din trecut care acum isi dezvaluie penibilul sau poate tragicomicul?

Ma gandesc sa ma iert si pe mine pentru asta :). pentru ca, slava Domnului, am inceput sa ma simt bine in pielea mea. si pentru ca sa ma simt mai bine. Dar inainte o sa dau o tura de “iarta-ma ca ti-am transformat vacanta intr-o lectie de istorie furioasa” pe la Luiza si Sorin si Ioana. Toni cred ca a fost mai putin afectat ;).

20130317-103010.jpg

Cum voi folosi Blogul

La final de zi voi scrie, hopefully everyday, despre cea mai interesanta experienta, nu neaparat cea mai placuta ci cea care ma imprieteneste cel mai mult cu lumea si cu mine. Imi doresc un blog care sa ma faca sa rad bine, in special de mine, descoperind si invatand cat mai mult despre mine si lume.

Ca inceput, sa radem cu unii care se pricep mult mai bine la ce incep sa invat eu. Citesc pe avion The Economist: march 9th: ” Andrew Mason was ousted as CEO Groupon … His departing memo was brutally honest: ” after 4 and a half intense and wonderful years as CEO of Groupon I’ve decided that I’d like to spend more time with my family. Just kidding- I was fired today… As CEO, I am accountable”.

Imi place mult tipul: responsabilitate asumata, cu autoironie. As fi vrut sa fiu atat de stapan pe mine si sa ma iau un pic in ras, public, :), cand am plecat de la EvW. In loc am preferat sa fac ce stiam eu mai bine, sa ma iau in serios in mod moralizator. get real kid ;). And a lot more funny.

Vorba lui Jules (samuel l jackson) din Pulp Fiction: “but I’m trying real hard to be”…funny man ;). Ar trebui sa stau mai mult pe langa Bughi si Babiciu, cei mai misto auto-ironisti pe care-i cunosc. (Btw, daca cititi dragilor, va rog comentati, mi-ar face placere).

Scriu asta in avionul de Bucuresti Istanbul, in prima zi de aventura spre Indochina (detalii pe facebook). Ma simt grozav. Va multumesc dragii mei prieteni ca sunteti cu mine. Sunt recunoscator pentru asta!

Si acum…Sultanahmet, Istanbul.