“Cunoștința lucrurilor crește în proporție cu împlinirea poruncilor; iar cunoașterea adevărului, pe măsura nădejdii în Hristos.” Marcu Ascetul

Fascinația pentru Marco Polo o am de mic copil, de la tata, din istorii de basm despre Drumul Mătăsii și din poveștile nemuritoare ale Seherezadei, Shah-reza-the, ÎmpărăteasA ReginA, în persană. Acum că scriu mă vizitează un gând și mă pufnește râsul. Mă uit în jur, în aeroport, după vreun tricou umblător inscripționat mândru, irlandez, cu Mark O’Polo. Nu văd tricouri, văd doar măști și butaforie. Lumea trăiește la suprafața ei însăși și suprafața asta devine din ce în ce mai subțire apropiindu-se asimptotic de nimic. Ceea ce nu se vede nu contează, materialismul magic post modern ignoră rădăcinile căci nu se văd, vechi-ul vechinic veșnic e lipsit de valoare, clipa care uite, hwait, wait, deja a și trecut, ne guvernează, omul, om-ul, am-ul, ha-om-ul caută nu binele, ci plăcerea, nu Adevărul, ci informația practică, direct roadele, nu munca, pe el însuși, nu pe Dumnezeu și voia Lui, refuzăm calea spre Mecca cerească a emirului din Noapte de Decemvrie a lui Macedonski și alegem mereu și mereu calea scurtă spre Mecca pământească a lui Pocitan ben Pehlivan.[1]

Hai pehlivan, Drăgoșele, să ne înșirăm la îmbarcare, că nici tu nu umbli legănatu’ pe propriile-ți picioare, womble, spre Tashkentul Sogdianei, ci te duce Turkish-ul turcilor, frați și ei în Hristos, pe care-i băhuiești mai mereu. Milă vreau, nu jertfă, îmi vorbește Domnul. Iar Marcu, Ascetul de data asta, îmi aduce aminte ce scrie la legile duhului că “cel ce are dar duhovnicesc și suferă împreună cu cel ce nu-l are își păstreză darul prin împreuna pătimire, compasiune, dar cel mândru și-l pierde prin trufie”. Iau aminte în timp ce șirul se înșiră spre avion, ocolind restricțiile mascaradei, ca un șiret șiret, un thread shred shrewd, pe la poarta B2. Trec și eu pe track-ul ăsta, arăt boarding pasul și intru în autobuz. Înăuntru, îmbulzeală ca-nainte, oamenii claie peste grămadă, in-bulz, bulge[2], bulgă-re. Treabă bulgărească așa, vulgar-este. Un copil de vreo 6 luni îmbrăcat în urshuleț e ținut în brațe de tata și zăngănit de mama cu ceva jucărioară ca să nu urle. Îmi place inerenta normalitate a situației. Dacă n-ar fi măștile pe fețele tuturor aș putea uita de vremea Ducăi, duke-ai vodă. E frig.

Înăuntru, în așteptarea plecării, spectacolul lumii. Ce loc ai? Întreabă un bărbat subțire și elegant, ușor grizonat, de vreo 50 de ani. Celălalt îi răspunde. V-or despărțit, concluzionează grizonatul. Pentru puțină vreme, răspunde celălalt. Pentru puțină vreme, îngân eu în-gând. Niggun în ebraică e un refren sfânt, revelat, care se naște direct pe buze. Semne de primăvară, căpitane. Stau în bus. Stau agățat de bară, după cum ar zice hâtru Karinthy Fryges[3], în Dați-mi voie, domnule profesor. Prind frânturi de dialog. “Miraculos, fără intervenție umană, fără inseminare artificială, deși doctorii nu ne dădeau nicio șansă”, mărturisește vocea masculină a unui cuplu minunea făcută de Dumnezeu în viața lor. Celălalt cuplu ascultă. În fața mărturiei nu există dialectică, doar acceptare sau refuz. Epifaniile nu permit argumentația, argue-ment, menit meant spre argh, spre ceartă, certământ. Ca un katharsis, katha-arth-is, tăietura-facere-este, o ușurare, usher-are, o ieșire din situație, urshulețul începe să orăcăie din nou, mărturie vie. Săracu’ urșuleț, în ce veac rău a venit în viață. Viața e veac citit sârbește, veac e viaț, așa cum an, an-the, ante, anata în italiană, e anatha, a natha, a naște, înainte.

Am urcat în Turkish, m-am așezat în șezut, a-chez-at în franceză, a-kisse-at în ebraică, unde k devine kh și apoi ch citit sh. Mi-am pus căștile și ascult Golden Heart a lui Knopfler. Doamne, cum mă ungi pe inimă prin omul ăsta, chitara făcută din coarde de suflet, încă de pe vremea adolescenței pierdute în negura în care ascultam So far away, ceea ce tocmai mă pregătesc să fac, so far I just can’t see. “Nothing in the world prepared me for your heart, your golden heart” zice el despre vreo amintire în timp ce eu așa mă gândesc la Dumnezeu, că asha e El, inimă de aur, pace și bucurie, și deși mă pregătesc să mă arunc în gol pe vreme de furtună în zodia cancerului mă simt liniștit și potolit ca un copil înțărcat la sânul mamei, cum zice la psalmul meu, 131. “Eu nu am o inimă mândră și priviri trufașe și nu mă ocup cu lucruri mai presus decât mine”, așa începe învățându-mă ce să fac, ancora pe vreme de furtună a sinelui. Și când colo, ce faci tu Drăgoșele, cauți adevărata istorie a lumii, a limbii sacre și a relației lui Dumnezeu cu lumea și om-ul, Am, Om, înseamnă popor, viețuire în ebraică, The-Am-os e Demos în greacă, lucruri mai înalte decât tine, lucruri uitate, much that once was is now lost, lucruri pierdute din vedere deși în plină vedere, curăță, Doamne, ochiul inimii mele să le pot vedea, să Te pot vedea pe Tine în toate ale Tale, că a vedea e înțelepciune, ca în Rig Veda, vederea, Înțelepciunea Regească, că rik e e-rik, e rege, Erik, Kire citit invers, adică Domn, rege, Dumnezeu în greacă și apoi K devine kh, ch citit sh, shire, the Shire al hobbiților, și Sire, și Sir, domn și rege în limbile romanice, în engleză, chiar și în germană unde pronunția s-a oprit la H din kh și a devenit Herr, ăla de parcă e soțul Herei, soția lui Zeus, Ziu-us, cum îi ziceau germanii la cel mai vechi zeu al lor. A vedea e văzut, visto în italiană, visat în română, căci viața este vis și umbră, iar visuto în italiană e trăit, a trăi e a visa, a vedea, a înțelege, a înțelege e a visa, a vedea, a trăi căci viața vie și întreagă, en-true-gea, creația adevărată, e de la Dumnezeu, prin Dumnezeu pentru Dumnezeu, de sus în jos, manifestare, de la spirit la vedere și trăire și apoi invers, eliberare, de la trăire, la ședere și înțelegere și apoi acasă, unde nu mai e nici suspin, nici întristare, nici măcar înțelepciune, căci nu mai e nevoie căci suntem una cu El. El, asha îi zice în ebraică lui Dumnezeu, printre alte Nume, de acolo Eli, Ei, suma a tot ce e viu și îl poartă pe Dumnezeu și Elohim, Eli-him, însuși El, Dumnezeu. Asha, Drăgoșele, măcar e bine că stai liniștit și potolit. Doamne, ai milă de mine, că deși nu vreau, asta fac, mă ocup cu lucruri mult mai înalte decât mine, însă am liniștea că nu le-am cerut, ci Tu mi le-ai dat, nu le-am căutat, ci tu m-ai dus să le văd, nu am săpat după ele, ci tu mi le-ai descoperit și asta tot faci, și acum, Tu m-ai trimis într-acolo, en-through, en-true, și tu mă duci pe aripile Tale ca să te bucuri împreună cu mine de bucuria mea în fața darurilor Tale.

Întotdeauna mi-au plăcut aventurierii, a-ventura-arii, cei ce se lasă în voia vântului, avântarii avânturarii, cuceritorii, catcher-the-ar, catcherii, cel ce face prindere, exploratorii, ex-ploy-the-re, acel ce este iescht, ex-, ieșit din ploy, din plai, plecat de pe plaiurile natale să exploreze și să exploateze. Copil fiind, băiat năzdrăvan și prin curți, dar mai ales prin bibliotecă, am cunoscut lumea cu tovarășii mei de capă și spadă, tov-ar-ash, oameni care fac binele, ad literam în ebraică, cum era căpitanul Blood din Odiseea lui însuși, citit Blad adică Vlad, că b e v, corsar fără voie prin Caraibe, căpitan al Arabelei, galion furat de la spanioli, gali-on, cel pe care sunt galii, cei albi, ce nume frumos și luminos, Ara-bela, dar de fapt Ara e a arra, a face, a produce, a aduce în lume, ra e lumină și lume, rai, iar ar e procesul de iluminare și înlumire, iar bela e da, bella, frumoasa, bălaia, alba, dar și Bel, război la romani și zeul Războiului la akkadieni, ce straniu, nu-i așa, Bæl Baal, Ba-El, cel ce dintre toate trăsăturile întrupează puterea lui Dumnezeu, adică Putere Dumnezeu ad literam, Dumnezeu este Putere. Arabela cea bălaie e astfel în fapt cea războinică, făcătoarea de război, nomen est omen, că exact asta făcea băgând spaima în iberieni așa cum la Arbela, loc al bătăliei, loc de luptă, Arbil mai demult, Erbil acum, în Kurdistanul Irakian, macedoneeanul, Mega-Don-ul, Domnul cel Mare, Alexandru băga spaima cu falanga lui în persanii, eberieni și ei, ai lui Darius, achaemenidul, achae-man-the, aheul. Cum aheu, adică grec, adică perșii și grecii erau de același neam, dar se urau de moarte, mara-tha, maratha-an, Marathon, locul morții? Pero ingles, îl blestemau spaniolii pe Blad, câine de englez, iar pe logica asta persan ar fi fiu de câine, per-son, adică son-son, fiu-fiu, căci în persană, ca în dacă, per e fiu, DaceBaal-us per Scorilo. Cum l-or mai fi blestemat persanii pe Macedon după catastrofa de la Arbela, zisă și Gaugamela, locul de întâlnire al cămilelor zic unii, căci gau-gamela e cow-cămilă, vacile valoroase, keimelia în greacă e avere. Perdut-au totul persanii, per-dat, date fiilor, date per-the-ilor, Perseu, pierdute adică. Perșii cei perse-verenți per-dut-au chiar totul, Perse-polisul și apoi Sogdiana și chiar Bactriana de unde și-a luat Mega-don regina, Roxana, Rosh-ana îi zic persanii, cap, regină ad literam în ebraică. Perse, ar zice maghiarii lucrului ăstuia, în sine, per se, pe latinește. Toate-s vechi și una-s toate, parthe din întreg, en-true-gea.

Mă reîntregesc și eu cu mine însumi, revin în sine-mi în avionul care decolează. Plecăm. Mi-e frică. Mă bucur. Mi-e frică și mă bucur și abia aștept pentru că știu că frica trece și bucuria rămâne-n mine, măi române, de-oi rămâne și eu-n ea. Afară e soare și Clujul lucește înzăpezit. Motănelul, Motănica și Căcelul sunt acasă. Eu plec. Unde pleci, măh Drăgoșele? În Dachikistan îmi zic și râd că Muttley[4]. Mi-a fost dor de el. Hai să mai și râdem un pic, măi băiatule, să nu ne luăm chiar așa de în serios, “noi nu vrem să fim geniali, noi vrem să fim trimbulinzi, gonind pe șoseaua substantivelor din declinare în declinare, noi nu vrem să fim geniali, noi vrem să fim trimbulinzi”[5], foarte tare Nichita. Se văd antenele de pe Feleac, se vede Becașul cum coboară de la Da Vinci spre Romul Ladea, aleea noastră, văd casa. Trec exact pe deasupra, doar un pic în lateral cât să-mi văd de sus olatul, cele ale mele, mica mea împărăție peste care împărătesc împărțindu-mă, im-per-the în ea, în impertinența mea. Olat e ulath și wlath și vlad și înseamnă rege și regat, stăpân și stăpânire, în limbile celtice, welshe, valahe. Doamne, ține-i în paza Ta cea mare! Îți mulțumesc că ai și făcut-o deja, Slavă Ție! Se vede autostrada spre Turda și imediat lângă se vede Stolna înșirată pe vale și mă străfulgeră amintirea primei ieșiri în codru, după Covid, aici, cu Leord, urcând încet încet cu pulsul în ceruri, abia mișcându-mă, înviat din morți, abia viu, viu însă. Era în vară, era verde crud și viu, n-a trecut încă un an, acum e zăpadă peste tot și eu am făcut aripi. Zapad înseamnă vest în rusă. Za-pad, pe jos, josul, the-pad, pad-the invers, pătură și pădure, pad-the-re, lucruL pus pe jos, zăpadă, pe care și spre care vest poți merge pe picioarele tale.

Zăpadă e și în piesa pe care o ascult în căști, apostolul Mark, Done with Bonaparte, însoțitorul meu de suflet, nash-ul, însoțitor în ebraică, cel ce mă nash-the întru, en-through viață și mă însoțește în curgere. “We’ve been in hell since Moscow burned, these cossaks tear us piece by piece”. Îi văd. Sunt în sala Marelui Război de la Hermitage, văd tabloul cu Moscova în flăcări, deasupra mea tronează mareșalii și generalii ruși victorioși, Kutuzov cel chior și crunt, figuri de cazaci, kathas, cei cu coasa, în greacă și în Mahabharata, scythe în engleză, scita adică saka căci saka le zic persanii la sciți și sa-ka e ka-sa citit invers, ka-sacii, kathacii, chazzakii, cei tari, în ebraică. Cine sunt și de unde au venit atât de tari și atât de târziu în istorie rușii ăștia, războinici albi desăvârșiți, femei albe superbe, galeșe, gal-isha, femeie goy goli gală în ebraică, goi-isha, gei-isha de gai-djini, femei albe, femei frumoase, cele mai? Și unii zic, și nu fără dreptate, că sunt mai mult asiatici decât europeni. Cum se poate și una și alta, și-și, că noi știm că singura logică e ori-ori, cum pot fi toate cele de mai sus adevărate când noi deja știm că nu sunt și dacă nu sunt cum pot totuși cuvintele să se lege asha, atât în formă, cât și în fond, în rădăcină, ruda-gena, în root ducându-ne la rude. Că neam e neamț, neam-the, neamuri, și așa le zic, cu dreptate, slavii germanicilor și evreii nouă tuturor.

Înapoi în Hermitage, în sala 1812, portretul generalului georgian Pyotr Bagration, supranumit de soldații săi Bog armii, Dumnezeul armiei, army, prinț din ramura kartuli a anticei familii armenești Bagratuni, Bagh-wrath, mânia lui Dumnezeu, nomen est omen, veghează peste tabloul cu francezii în retragere trecând Berezina înghețată. Gheață și groază, o mână de norocoși au apucat să treacă, marea masă încă nu, se văd grenadierii francezi căzând de pe podul rupt încă odată de artileria rusă, flăcări și frig, frigul care frige, cald și cold, iadul în cele două extreme, apropierea sau depărtarea extremă de Dumnezeu. “Căci iadul e”, cum ne învață sfinții părinți, “întâlnirea între iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu și sufletul impur al păcătosului”, căci DumneZeu e un foc mistuitor. Iar cel mai mare iad e depărtarea extremă de el, sursa vieții, căci ieșirea din sfințenia Sa, din hallow-ul câmpiilor elizee, haEli-is, duce la hello și sfârșește în hell. “Our grand Armee is dressed in rags, a frozen starving begger band. Oh death would be a sweet relief”, zice grenadierul francez ce se dezice de Napoleon în căștile mele prin vocea lui Knopfler. Ce ușor se trezesc oamenii în înfrângere, în tragedii, în durere și iminența morții, ce repede se leapădă de tiranii pe care îi venerau nu demult, ce bine ni se vede caracterul când după Austerlitz vine un Borodino și mai ales un Leipzig. Tir în greacă înseamnă brânză, tiran teoretic înseamnă cioban, brânzar, de acolo, zic ei, Tirana, brânzăria albanezilor, fără că nimeni să-și bată capul cu izbitoarea asemănare de formă și pronunție tipic grecească tir, thir, sir, brânză în rusă și în toate slovele slave, cir e zărul lui Moișanu, plin de proteină, după cum știu sportivii și cei ce trag de fiare, în care bunicul punea o mână de mălai și îl dădea la căini, să stea bine, să stea fără frică, să ia aminte la lupii de tot feliul și feliucul.

“It’s only hubris if I lose” îmi aduc aminte de un alt Cyr-an ca Cyrus, tiran și el, cu rădăcini în Tyr, domn al lumii, al pământului, therran, thiran, sir-an, sar în ebraică, Sir Caesar Gælius, trecând Rubiconul în Rome, unul din filmele mele de suflet. Hubris e nebunia puterii, beția patimii, aroganța, superbia, hu-bris e ha-brith unde ha e tha, articolul hotărât aspirat evreiește, iar brith e binecuvântarea lui Avram, legământul cu Dumnezeu, tăierea împrejur cu briciul ce face brith-ul intrării sub protecția divină, de unde aroganța celor aleși, celor ce cred că Dumnezeu e câinele lor de pază, serverul lor care îi servește. Nu vă înșelați, zice însă Scriptura, Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Legământul cu Dumnezeu e legarea de El în umblare, e cedarea vieții către El, că a Lui e, intrarea în servitute față de El, recunoașterea inimii și ființei mele drept casa, dom, a lui Dumnezeu, Dom-en-zeu, zeul care e în casa inimii, dom, dom-in, domine, Domnul, cel care domnește și noi trăim via Lui, via-tha Lui, după voia Lui nu după voia noastră, de fapt a duhurilor care ne războiesc prin patimi cum zice Apostolul, Paul, de data asta. Puterea ne e dată pe măsura caracterului, tăiat în piatra inimii, ad literam, a ascultării, a supunerii, pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, pe măsura înnoirii minții și a ființei, căci altfel e mare blestem și pierderea certă a sufletului. Hubris-ul ăsta, opusul smereniei, îi leagă ca un fir roșu pe toți tiranii și kiranii și cyranii istoriei lumii, căci duhul lumii e în război cu Duhul lui Dumnezeu.

Zburăm deja peste crestele înzăpezite bine ale Făgărașului, mă uit cu jind la ele, ele la mine, mă cheamă, mă sheamă, mă ard pe retină, dar nu acum, nu acum, ne-om vedea în vară după ce m-oi întoarce cu bine din Pamir și Hindukush, sau altă dată, cu voia Domnului. Hindukush înseamnă, depinde pe cine întreb, muntele hindușilor sau moartea hindușilor, însă dacă mă întreb pe mine, și asta fac, văd cum kaukos în greacă e vas adânc, cupă, căuc, căuș, coș, sau direct kos în ebraică, care ar face gau-kos, vas adânc, gaură, gau-re, depresiune între munți, ceva ce ține, Caucaz, exact cum și sunt, iar ceea ce îi ține pe hinduși, ne desparte de ei, ar fi Hindu-kush, Munții, care ne despart de Hindushi. Pe acolo a trecut Alexandru în India, unii zic că prin însuși pasul Khyber, al hiberienilor, iberieni, eberieni evrei, actualii pashtuni. Mi se întretaie munții, continentele, evurile și eurile în labirintul epic, Caukush-ul cu Hindukush-ul, antichitatea cu negura iluminismului masonico-demonic, Napoleon cu Alexandru, grenadierul lui Knopfler ce acum își termină cântul cu cârtirea la adresa kir-ului Alaksandu a vreunui macedonean istovit din falanga lui Iskander întorcându-se însetat din Ind, deinde, prin deșerturile Gedrosiei, spre Babilon. De la înălțimea orbitoare a timpului prezent povestea pare aproape aceeași “what dreams he made for us to dream”, că îl cheamă Macedon sau Bonaparte, toți visează, mișcă “hearts and minds”, cuceresc lumea și apoi, la sfârșit, dau de ruși și nu iese bine. Rus sau rush, sau rosh sau resh, capete și regi, în ebraică și istorie, cucerind chiar și cuceriți, după cum sogdiana Roshana, raisha-ana, o Raisa, o isha a Ra, fiică a luminii, regina lui Macedon, reshina saka l-a cucerit pe cuceritor. Those russians. Și totuși, cine sunt rușii ăștia? Păi pare-se că vă trebui să avem niște discuții cu sogdienii și bactrienii pe subiectul ăsta, Drăgoșele.

Toate la timpul lor. Cu un ultim refren “Save my soul from evil love and heal this soldiers heart. I trust in Thee to keep me Lord, I’m done with Bonaparte”, Knopfler trece mai departe. Și eu. Suntem deasupra Bucureștiului. “Je suis desole. Mais je n’ai pas la choix, je suis desole mais la vie me demande ca” continuă Marku. Efectiv așa e. Sogdiana Saka-diana și Bactriana Boacteriana mă cheamă, Margiana din Mărginimea Khorasanului Khwaresmului și Ferghana Bhergen-a Bârgauana mă strigă. Cam cum l-au chemat pe Alexandru, sau poate nu, HaShem știe, the-chem, cel ce ne cheamă pe nume. Alec, în așa-numita proto-indo-europeană, o făcătură lingvistică menită a închide drumul spre mai adânc, înseamnă cel puternic, zic ei, cel ales, elige, cel născut din zei, rege erik, zic eu. Nea Alecu, nea Alecu, taie oaia și berbecul, bher-beak, purtător de cioc, de coarne sau, bher-bagh, de Dumnezeu. Căci bher, ver, per, pher, fer, far, for, phor, por, pour și pâr, pur, para, toate sunt variații de pronunție atât ale consoanelor, cât și ale vocalelor, ale aceluiași cuvânt care înseamnă a purta, unde ta e tha e the, articolul hotărât și semnul arhetipului, a prezenței lui Însuși Dumnezeu, și de aici para, cea purtată, para-șuta sau caduta în italiană, para-clis, poarta închidere, a pur-ta, cum poartă apa pâr-âul ce pour la vale, por-ta care poartă, phor-os din am-phora, fur-ul cel ce fură, for din forul roman care poartă trebi for the city, for-ța care forțează, far-t far away for a sa-fari, apoi fer-eshte, cel care îl poartă pe Dumnezeu, fer-e-astra, cea care aduce stelele, toate poartă ceva, pe Cineva, ca berbecul coarnele și Fergana oamenii, și berg-ul burgul că orașele pe vremuri erau pe munte, munții erau locuiți cu gani, geani, gen-the, ginte, geți și geanți. Oameni din munții Macedoniei, Mega-Don-iei, a Dan-ilor, a Domnilor Mari, care stârniți și așezați în falange de Filip Tatăl l-au urmat pe Alecu-Sandu până aproape de capătul pământului. Nu chiar. Sandu e Santu, sântu, san-the, cel sfânt. Citit așa Alexandru e Alaksandu, sfântul cel puternic și nu Eli-ex-andros, bărbat ieșit din Eli cel Eli-zeu al evreilor și grecilor, Dumnezei, Ei sau Eli-Xander Sfântul lui Dumnezeu ce să mai vorbim de Iskander, e-Saka-en-der, cel ieșit din Saka, în Isaak. Și tu Brutus? Complicate trebi, măi băiatule, și aparent contradictorii, coincidentia oppositorum, se schimbă un pic pronunția, vocala, a devine æ sau ao apare o consoană în plus și sensul se întoarce cu curu-n sus, așa ca lumea acum, prin pierderea purității limbii, prin rău și prost vorbire, căci la început a fost Cuvântul, dvar în ebraică, dvor, door, Usha creației prin care intră daas-ul, cunoștința, sensul în ebraică, was ist das-ul, Logos-ul grec, legea, lege-am, legea vie în latino-persano-engleză, nu întâmplător lechem e pâine în ebraică și L’chayyim e urarea de noroc, de viață la evrei, totul e Laga-im, logoi, mlădițe de sens sunt ținute și curg din Via vie care e Logos-ul, și prin El, Rema, lucrul însuflețit, lumina vie, Dumnezeu a făcut lumea și nimic din ce e făcut nu e făcut fără El și noi suntem singurii care, înfiați și înviați, vorbim și creem astfel și de aceea cel ce nu greșește în vorbire e un om desăvârșit cum zice apostolul, Iacov cred, și toți greșim căci limba a putrezit din generație în generație pe măsura adâncirii strămoșilor în lume, și a îndepărtării neamurilor de Dumnezeu și de Duhul Sfânt, Duhul înțelepciunii și al limbilor, al Limbii și nu mai știm să vorbim și să cântăm și să creem, creează alții prin noi fără să știm, folosind patimile noastre.

În ciuda a ce zic grecii, macedoneenii i-au cam urât pe greci și invers că nu degeaba nu le era permis accesul la jocurile Olimpice și bătăliile mari de început ale lui Filip și apoi ale lui Macedon fie au fost împotriva grecilor, fie împotriva perșilor ajutați din plin de greci, cum altfel că doar erau neamuri. Când am citit prima dată că în marile bătălii din Asia Mică, la Granicos și mai ales la Issos, falanga “mercenarilor” greci a luptat de partea perșilor n-am crezut, că asta e, nu înțelegeam nimic, dar vedeam, simțeam totuși că asta era o notă falsă în narațiunea oficială cu Alexandru cel Pan-hellenic, macedonean și totuși, deci, grec.

Ceva era putred în Danemarca, Dani-a, la dani, cum era numele vechi al grecilor păstrat bine la romani. Ceva e putred în lume, în istorie, în limbă, în omenire și vorba englezului “it’s stinking to high heavens”, dar lumea nu mai percepe împuțiciunea spirituală, minciuna și perversitatea, ci doar pe cea trupească, naturală, inerentă și e în război cu ea. Populația ainu, minoritatea albă ariană din Japonia, care zic la cătun katon și la casă cise, trăiesc intenționat în mizerie și copiilor le dau, până la 5 ani, nume legate de căcat, ca să îi protejeze de duhurile rele. Se pare că dracii nu suportă mizeria, mirosurile naturale putrede în ciuda sau poate din cauza faptului că ei put groaznic.

Am trecut de București, suntem peste Dunăre, Ister, Ishtar sau Dan-ubi-us, Dan-ab-iz, apa Danilor, acolo unde sunt Danii. Indienii păstrează știința că apele sunt zei și zeițe, la fel și munții, la fel orice creație are în spate o realitate vie, spirituală, nevăzută, foarte puternică, un logos, o idee vie care în planul văzut se întrupează asha. Je suis desole-ul veselos, ecou al întâlnirii noastre de anul trecut, amintirea grecilor și zborul peste București mă duc cu gândul la Brad. Mi-e dor de el, chiar dacă e așa critic, când stai în Creta, Kriti, nici n-ai cum altfel, și clar că am nevoie de câte-o smetie din când în când ca să mai “smetite”[6] cu prostiile. Acum că nu prea mai vorbim se vede în cât de greu de citit e ce scriu. Bhrate, mi-e dor de tine! Suntem în burnout după Pământul de mijloc și după zodia carcalacului. Mă consolez cu un cuvânt al lui Marcu Ascetul, iau aminte, că orice lucru nedorit de suflet durează puțin, că ocara de la oameni aduce întristarea inimii, dar e pricină de curăție pentru cei ce rabdă și că neștiința e ceea ce mă îndeamnă la împotrivire față de cele ce sunt de folos și nerușinându-se sporește numărul păcatelor. Rabd în pace și uneori cu bucurie și mulțumesc pentru toate, aș vrea eu, nu reușesc, dar mă străduiesc, și așa Dumnezeu, la timpul potrivit va deschide căile Sale. Până atunci îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru Brad, pentru prietenia noastră și umblarea împreună și pentru că mi-a dat aripi spre Uzbekistan și apoi, Doamne ajută, Tadjikistan. Mă uit în față. Imediat aterizăm la Constantinopol, acolo o să am 5 ore până la avionul de Tashkent, timp berechet să intru în stare. Barakat înseamnă binecuvântat în ebraică. Intrăm în turbulențe puternice. Nimic însă care să semene cu cele din Aerolineas Argentinas peste Patagonia, în drum spre Țara de Foc.

Îmi dau căștile jos și revin în realitate primară, în univers, uni-vers, versiunea unică și unificatoare a tururor universurilor și timpurilor paralele, în maya, iluzia și capcana, magia vieții. În avion rulează ceva filmuleț cu indieni, despre indieni, cu încălzirea globală în India. O anumită Anumita Roy și cumva altfel, Chowdhurry, o indiancă din Punjab, cum să fii indiancă și să te cheme Anumita, cea numită?, ne explică ceva despre arderea terenurilor agricole în India și despre smog. Cu o față foarte serioasă și cuprinsă de râvna religiei încălzirii globale imputabile omului, Anumita ne vorbește despre dezastrul produs de străvechea tehnică ariană de ardere a miriștilor, care, uimitor, până să se inventeze religia asta demonică nu afecta nicicum omenirea. Ca și cu carcalacul, e o epidemie de frică, de teste și de manipulare mediatică, în care țările cu sistem sanitar precar, subdezvoltate, sunt practic neafectate pe când la cei bine informați, educați și sanitați din occident e dezastru. Filmul propagandistic din Turkish e cvasi satiric, vedem cum smoke-ul cuprinde Țara dracilor, a devi–li-lor, căci India, In-deea, e In-deva, locul în care stau devi, devas, ad literam, și așa se vede simetria deva-dava, dzew-cetate, locul unde era altarul zeului, care era personificarea lui, în care locuia și în care trebuia să meargă oricine voia să îl întâlnească. La Deva, fie în Hunedoara, fie în Chester, care pe vremea brit-ish-ilor se chema tot Deva, fie în nenumăratele dava-re the-var, wara-the, warase, orașe, ce împânzesc Europa și Asia. Anumita, de exemplu, ne vorbește din Delhi, de departe tare. Hanuz Delhi dur ast, zice un proverb persan, „Mai e mult până la Delhi” sau „însă Delhi departe este”, unde dur e dhur, zuhr-ul, zohr-ul armenesc, kurd și persan, cu sens de departe, tare, mare, zehr în germană, iar ast citit æst este este. Întotdeauna mi s-a părut surprinzătoare simetria lui Delhi cu Delfi, sediul oracolului grec, orakh înseamnă cale, cărare, în ebraică, însă l-aș citi ohr-ag sau ar-ash, ar-ag, întruparea, manifestare a luminii, a iluminării, CaleA. Dar apare legitima întrebare, de ce să aibă însă capitala Indiei nume grec, de fapt nu grec, ci doar citibil în greacă, ce legătură e între ele, de ce dealurile de la Delfi să aibă același nume ca relieful delos de la Delos sau de la Dili, numele vechi al Delhi, poarta câmpiei Gangelui, dehali sau dehleez, poartă în hindi, identic practic cu delet-ul ebraic, poartă și el, prin care când iese cineva, dispare, you delet him, ceea ce, pe cale de consecință inversă îl face pe oracolul din Delfi poartă a ceva, a zeilor, calea lor.

Se vede pe fundalul Anumitei Qutub Minarul, vestitul simbol al Delhi-ului, turnul cărții, al înțelepciunii, qutub e kitub, carte în ebraică, persană, arabă, al învățăturii și învățaților, cei cu kyta, cita, minte în sanscrită, sau citavi la cap, cu cetate, cum se zice în Ardeal. Minarul, minar-the, minaretul a fost construit de Babur, Tatăl, cel puternic, primul moghul, venit din Afganistan, de fapt din Bactriană, după ce fugise din Ferghana, din Osh. Moghul înseamnă Maga-ul, cel mare, Maha. Făcătura de istorie pe care o învățăm noi zice că moghul vine de la mongol, mai degrabă invers. Fapt e că primul împărat mogul al Indiei a venit din Bactria, din locul în care afganii urmași ai bactrienilor, boacterienilor, păstrează din negura a trei mii de ani legenda, lege-in-the, logosul și legea, adevărul care spune că ei se trag din Abgaan, fiul lui Saul, care s-a exilat aici cu casa lui cu tot, după pierderea războiului israeliților cu iudeii, după moartea lui Ish-bosheth[7] și ridicarea casei lui Iuda și a lui David de către filistini. Și de atunci, israeliți plecați printre primii, abgaanii, ab-gaan, oamenii lui Ab, Av, Dumnezeu în ebraică, unul din multele Nume, stau acolo, pe vârfuri de Hindukush, ca să păzească țara celor sfinți, a tzadicilor, saddhuchei, saddhu-gei, tza-dacilor, de demoni, de draci, de devi, de cei din India, in-Dea, țara unde sunt zeii, dzeii, dzevii, devi, devi-el, devil, the-evil-i. Ecranele de pe Airbusul destul de vechi rabatează în tavan încheind destul de brusc filmul.

Am început coborârea spre aeroportul din Istanbul, Constantinopole. Măritul Monomah mă conduce pe cale. E verde jos. Acum aproape 2 ani, fără o săptămână, aterizam aici, cu Motănel, Motănica și Nana. Și după câteva zile mă puneam la drum, dromos, în greacă. Dumnezeu răscumpără timpurile ratate și neputințele noastre și deschide căi acolo unde nu sunt, pentru cei ce se încred în El. Slavă Ție, Doamne! Timp e the-ma-pa, cel (the) ce face (pa) viață (ma). Thema, thema-os, purtătorul, -os, -ush, ușă a thema, este thymosul grecesc, exact, sentimentele, irascibilitate, simțirea, sufletul, ma-ul, the-ma, teama și te-ama în același timp. Timpul, time-pha, e darul cel mare, e locul în care se face viață, uterul eternității. Thema e Dema, thema-os e demos-ul, poporul, cei, the, ce poartă, os, suflete, ma, cei ce trăiesc, adică cei ce au timp. Cât avem viață avem timp și cât avem timp avem viață.

Doamna din stânga mea are un rozariu cu cruce la mâna stângă. Îl folosește, cu teamă, își iubește viața, știe instinctiv că e darul cel mare și că încă nu e pregătită să iasă pe Usha care e Ieshua, Isa, Isus, Isha, fiul omului Ish, în ebraică. Cine știe unde merge? Cine știe ce e în inima ei? Te binecuvântez femeie în Numele Sfânt al Domnului Hristos! Umblă în pace și fără teamă căci theama ta e în grija lui Dumnezeu și nimic rău nu ți se poate întâmpla cât timp te încrezi, te în-creezi, în El. Mi-e sete, îmi simt buzele uscate și mi-e un pic fomică. Osmanlăii de turci, torci, the-orcii, nu ne-au dat nimic de mâncare pe avion. Doar apă și aia cu puținătate, cum zice Evagrie. Apă în turcă e su, sy, citit invers e ys, iz, apa în toate limbile valahice și putere în același timp, oz în abraică, pronunțat ioz. În ebraică la apă îi zice mayim simetric legat de may, to may, care are forma veche mogen, măgan și măgăoaie, mega-oaia în română, putere. Am aterizat, pe muzica hipnotică a celor de la Turkish, aia de nu și-o poate scoate Motănelul din căpșor și rulăm minimul de juma de ora pe aeroportul uriaș și făcut, după părerea mea, de-am-pixulea, și pentru care, paradoxal, mă găsesc foarte recunoscător. Atunci mai zi și tu ceva bun de turci, măi băiatule, măi! Zic, dacă găsesc, promit. Uite, stewardesa turcoaică zâmbește frumos, luminos, anatolian, a-nato-li, a-nato-light, locul în care se naște lumina, răsărit în greacă, cum tot zic. Și, cu înnoit optimism, îmi aduc aminte ce mâncare bună au.

După formalități și după ce ajut un domn în vârstă ce merge în America să își pună wifi-ul de aeroport, la mine nu reușesc, mă aciuez la restaurantul turcesc din inima aeroportului, să pap. Miroase bine, prăjit, sub ochii mei se fac bine bucăți de miel pe grătar, sfârâie grăsimea pe jar și mie îmi lasă gura apă. În amintirea drumurilor de acum doi ani îmi iau un urfa kebab, specialitatea din Șanliurfa, fosta Edessa armenească, mai iau ceva tzatziki turcesc cică și mă răsfăț cu o sticlă mică de Kavaklidere roșu, prieten vechi de drumuri grele. Poate ți-era dor, Drăgoșele! Mi-era. E scump ca-n aeroport, cum zice Seinfeld că ăștia mișcă avioanele doar ca să-și vândă sandwich-urile, adică kebabii, they have their own country, așa e, dar bun. Gustul de oaie bună, bine făcută, îmi umple gura, slavă Ție, Doamne, săraca oiță. După care fac un nesekh, jertfa evreiască de vin acum, de sânge pe vremuri, cu vinul roșu anatolian. Mă simt bine. Încep să intru în starea de călătorie. O sun pe Motănel să stea liniștită, totul e conform planului, mă duc în curu’ lumii pe vreme de carcalac, o bună bucată singur, n-are de ce să se îngrijoreze. Adast la vin și spectacolul lumii. În fața mea, la o altă masă, doi români vorbesc acasă, un spectacol. În dreapta, un cuplu de ucrainieni sau ruși, zic eu la prima vedere. Ea cu fața la mine, frumoasă, pleonasm, el cu spatele, ar putea să-i fie tată. Poate e taică-său. Râd înfundat ca Muttley. O și aud pe Motănel răzând împreună cu mine, aici în buzunărelul de la cămașă, în dreptul inimii unde s-a cuibărit ca să o iau cu mine peste tot. Da, taică-său. Mai ales că de fapt vorbesc în engleză. Poate or fi englezi. Da, englezi, dă să se înnece râzând Motănelul. El poate fi, insipid și îmbrăcat în Paul&Shark. Ea însă are față tipică de Svetlana. Și accentul la fel. Svet-el-ana înseamnă cea luminoasă, cea sfântă, cea a lui Dumnezeu cel Sfânt, luminos, viu, sviato, sa-viață. Se ridică și pleacă. Goodbye, sau de fapt, cum corect se zicea pe vremuri, God-by, by God, echivalentul lui a-Dio și a-Dieu, ne vedem la Dumnezeu, Dosvedania, do-svet-ania, ne vedem în cele sfinte, luminoase, Svetlana dragă. Eu rămân, că asta fac românii, rămân. Îmi înveselesc inima, cum scrie la Scriptură, continui să beau kavaklidere, roșu, kirmiz sarab, apă murdară roșie, cu schița unui zeu hittit cu struguri și toiag pe etichetă. Probabil Teshub, zeul Tunetului, zeul lor mare și sfânt, the-shav, Sava-th, ajuns Savaot la evrei. Că nu de le ei încep lucrurile și nici nu sunt ei izvorul, ci doar au făcut managementul documentelor mai bine, prin scribi, shofer-imi, același nume ca și conducător, shofet, shefuț, șefii, ăia care controlează narațiunea, ăia care dețin mass media, aia cu “what dreams they made for us to dream” cum zice apostolul Mark.

Încep să simt suportabila ușurătate a ființei. Mă afund în scaun. Undeva, nu departe, dintr-o boxă cântă ceva turcoaică isterică pe fundal de fum de kebab, amețeală de kavaklidere și bucurie de călătorie. E un jazz bun. Dar când vorbește pot să bag mâna în foc că e unguroaică, așa tare seamănă în-cântătură, parcă ar fi frați. Sunt, clar sunt, și mai știu că toți suntem. Mi-aduc aminte de azi-vară la hotelul ăla minunat de-nici-nu-mai-speram-să-mai-înot-vreodată-după-covid în vacanță la Efes. Cânta unul seara pe plajă de se auzea până la Smirna și inițial chiar am crezut că era ungur. După câteva zile m-am lămurit că nu, nu era din Ungaria, era ungur de-aici, turc get beget, că nu întâmplător în De Administrando Imperii a lui Constantin Porfirogenetul le zice el ungurilor turci la o sută de ani înainte de venirea turcilor selgiucizi în Anatolia. Mă las legănat de muzica bună. Mă leagăn ce mă leagăn până o iau la picior să mă duc să îmi rezolv netul și apoi să mai beau ceva. Trec cătinel pe lângă un restaurant numit mvnch, adică munch, a mesteca, a mânca repede, numai bine să te oprești să mânci. Trăim în lumea coincidențelor, căci toate sunt incidentale spre Creator, așa cum zicea un sfânt părinte că Dumnezeu e în centrul a tot și izvorul a toate și toți cei mergând spre El se apropie unii de alții de oriunde ar veni ei.

Rezolv netul, plătesc peșin, mă aciuez la Sports bar și, anathema, în amintirea vacanței de anul trecut care mi-a dat șvung să termin Pământul de Mijloc, beau o bere Efes. Povestesc un pic mai mult cu Motănelul, mă încurajează, mă las, apoi cu copiii, las casa în ordine și apoi o sun pe Ioana, însoțitoarea grupului cu care merg în Uzbekistan și cu care urma să mă întâlnesc la aeroport. Îi explic unde sunt, vine ea la o poveste. O cheamă, Anumita, ha-chem-ata, cea a lui Dumnezeu Ioana, e brunetă și albă la față, tunsă bob într-un mod nefericit și are fața ca de lună plină, rotunjoară ca ea. Are o dezinvoltură specifică generației bazată pe îndreptățire și inconștiență. E vie. Îmi dă detaliile grupului la care mă lipesc pentru o săptămână în Uzbekistan, înainte de pleca singur, cu voia Domnului alte două în Tadjikistan. Miezul grupului sunt vreo doisprezece tătari din Constanța care merg să-și viziteze țara mamă. Fără ei nu se organiza grupul, primul, stăm în carantină, o întreb, zice că sigur că nu că partenerii din Uzbekistan i-au asigurat că tocmai s-a scos. Pe site-ul MAE al nostru nu s-a scos, știu, urmăresc săptămânal de câteva luni, îi zic. Și apoi, pe scurt, îi povestesc cum am ajuns în grup, ce mă mână, mene în maghiară și finlandeză, pro-mener în franceză, cum se poate aceeași formă, același sens, la limbi latine cu finougrice, și ce mă adună, add-on, add-in. I se luminează ochii, îi zic de kurzi cu al lor spas și de persani cu sepas cel legat direct la spasi-ba-ul rusesc, deși scris spasibo, forma inversă din maghiară în care a scris se citește o, în rusă o-ul scris se citește a. Continui cu earth care e eretz în ebraică și citit invers e tzere, țară.

Îmi zice, spre surpriza mea, că știe atât rusă, cât și un pic de ebraică, a făcut liceul ebraic în București, nici nu știam că exista așa ceva. Știe rusă și mai ales știe ebraică! Îi zic că mă trece un fior ca de fear, frică, i’m freaked out, care erau șansele, eu să fiu mai nou adâncit în ebraică și să dau de cineva care o vorbește, la începutul drumului ăstuia pe care îl simt ca o cunună a inițierii pe care mi-o face Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, umblând împreună prin lume de de-acum mai bine de 10 ani. Sorb din Efes, îmi pică bine berea asta, și mai ales iubesc numele și locul, și încep să-i turui cum româna și engleza sunt aceeași limbă, dar trebuie să știi să o citești, rude apropiate prin dutch, deutsch, daci, dhaks, thaks, saks, sakas, unii și aceeași doar pronunția diferă precum dulcele grai moldovenesc de cel iute oltenesc cu perfectul lui simplu tipic spaniol și moțesc din Apuseni. Că englezii sunt tot welshi valahi peste care au venit saxonii adică saka-soni, fii de saka, cum le zic persanii celor pe care noi îi știm de sciți și că țara saka e saka-diana pronunțată și Sogdiana lui Macedon, actualul Uzbekistan spre care mergem acum împreună. Și ce treabă au toate astea cu ebraica? Pai de unde au venit saka în Sogdiană?, că au venit, că cele zece triburi pierdute ale lui Israel și exilul asirian a lui Efraim Israel, că Avraam l-a avut pe Isaak din care se trag și valahii celți prin Esau, Isai, Isu-is, numit și Edom, cel roșcat și păros, cât și Iacov Israel cu cei 12 flăcăi din 4 femei, din care se trag cele 12 seminții din care noi când vorbim de evrei pomenim doar de Iuda, Jew, Jude, judge, juzii, jâzii. Așa, și? Pai cum scrii Isaak în ebraică, doar cu consoane, -S-K zice ea repede, școlar silitor, și dacă scriu saka ce iese, -S-K, zice ea și se uită lung la mine cu ochi, watch de copil care tocmai a înțeles cum e cu stările de agregare ale apei. Todah raba, îmi zice Ioana plecând spre grupul ei, mulțumesc mult, în ebraică. Todah e the-odah, odă, mulțumire pe care o ai de dat, to-dah, azi și în fiecare zi, today, cui, zeilor, to-Dei.

Un cuvânt are o infinitate de înțelesuri toate valide în același timp, dar nu în același plan, având însă în limba sacră, în limba sfântă, un înțeles primar, suprem, unic, un-ag, o singura formă de manifestare corect, ideal, e-Dea-el, dat de Dumnezeu care rămâne peste timpuri și alterări de pronunții, de înțelesuri, voite și nevoite, peste criptări și războaie fratricide, peste mi se pare sau eu știu. Adevărat vă spun că dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași nicidecum nu veți intra în Împărăția Cerurilor, aud în cap cuvintele Mântuitorului. Parcă și văd fața lui Nicodim, învățatul, Shofer-ul, conducătorul lui Israel, înțelegând că trebuie să se nască din nou, să mai încerce odată, dar neînțelegând cum, că nașterea din nou, na-aste în persană înseamnă exact nou-este, începe cu înnoirea spiritului prin decizia de a mă preda în voia lui Dumnezeu, apoi vine înnoirea minții, dezvățarea a ce știu și știu prost sau începător și apoi învățarea revelată, apoi înnoirea faptelor și în final a inimii, prin praxisul despătimirii, a sfințirii practic, învățarea sa-ființării, a trăirii în Sa, slavă, glorie, că alte cuvinte nu avem că nu poți descrie cu adevărat ceea ce nu poate fi decât trăit. Adevărul se mărturisește nu se demonstrează. Dar pentru asta Nicodim, eu, trebuie să mor pentru mine și să trăiesc doar pentru Domnul, copil, copy-El al Lui, lăsându-mă învățat din nou, de dinăuntru prin izvorâre, prin credință emunah care emană din mine când cred.

E timpul. Mă pornessc și eu spre poartă. Trec pe lângă magazinul tradițional turcesc și mi se lipesc ochii de covoarele tradiționale anatoliene, oltenești, kude, maramureșenești, persane. Turcii le zic kilim, niste chilimituri de-ale noastre. Merg încet, festina lente, panoul cu plecări e plin, parcă n-am fi în zodia cancerului, o bucurie de privit, mă bucur, merg mai departe, ajung la poartă. Imediat aud vorba românească, e grupul de tătari din Constanța, inima, și alții ca mine aciuați pe lângă ei. Facem cunoștință, imediat iese în față dl Haidar, uzbek din Constanța, cum însuși se recomandă, un personaj știos, vocal, prezent, umple spațiul într-un mod maniacalo-copilăros. Aude că sunt din Cluj. Benim cebimde kucuk elma var îmi zice triumfător. Mă uit câș. Păi, zice el, limba maghiară și limba turcă sunt la origine una și aceeași și la “am un măr mic în buzunar” se zice la fel în ambele. Cumva fiind din Cluj sigur știu maghiară sau sunt ungur. Îl dezamăgesc. Sunt moroșan pur sânge. Se uită la mine sceptic, probabil alura mea de danez îl induce în eroare, nu știe cum arată moroșenii. Verific ce mi-a zis. În maghiară, Macaristan, așa zic turcii Ungariei, se zice Zsebemben kicsi alma van. Unde zseb e ceb în turcă, jeb în ardelenește, give, jab în engleză, geben în germană, a da, a da cu forță, de-geaba în română, de dat, am lucrat ca să dau altora să bage în jeb. –em e în, ben e a fi și în turcă și în maghiară și în engleză, been, germană bin, kicsi e kucsuk e chici adică un pici, adică un pic, aproape totul stă în pronunție, van în turcă e van în olandeză și von în germană, de unde provine, de unde și unde este, iar arma e măr, mala în latină și alam sau alma citit invers doar consoanele, fructul inimii, al vieții, al sufletului, alma. Cvasi identic. Mă uit în oglinda care e pentru mine domnul Haidar, mă înduioșez și mă îngrozesc în același timp. Ne vom distra, simt.

Ne îmbarcăm, e un avion mare, wide body, oamenii se agită, o femeie mai de la țară, mai de-a noastră, fără ochi turcici, pare tadjikă, se smucește din stânga în dreapta, speriată. Văd ce vrea, îi dau geanta jos că mi-e ușor, ea se liniștește o secundă, se uită la mine și îmi zice toda, mulțumesc, în ebraică, în ceva dialect tadjik, același cuvânt. Mă uit după Ioana, e lângă și vede scena, unul din acele momente, poartă în cer. Apoi, spre întărire, plecând tadjika întărește mulțumirea, spasibo, în rusă, încă lingua francă a Asiei Centrale, pentru cei trecuți de prima tinerețe.

Mă așez. Sunt obosit. Saka, așa le zic rușii celor din Yakut, îmi zice peste umăr Haidar continuând discuția noastră despre persani și saka. Îi zic că avem de vorbit, dar nu acum, asta nu spun, acum avem de ajuns. În dreapta mea un uzbek vorbește cu o rusoaică ce zice tare nikagda, niciodată, ni-kajdâ, nu- în fiecare, ad literam în care каждый (kajdâ) e identic cu cada din spaniolă, cada dia, ni-cada-gdia, nikagda. Pe culoar trece un evreu ultraortodox, cu pălărie, ciucuri și fața foarte albă, cum este ăsta semit, și dacă e, ce înseamnă aia semit, dar cu adevărat că poveștile alea oficiale de adormit copii cu ashkenazi și sefarzi nu le înghit nici când sunt mai odihnit și mai politicos.

Am decolat. În 5 ore o să fac cele 6 săptămâni de acum doi ani plus încă una nefăcută în Turkmenistan sau, în alți termeni, un an al lui Marco Polo, câțiva ani buni, și cei 10 ai lui Alexandru. Dacă vrei să mergi repede du-te singur, dacă vrei să ajungi departe du-te împreună, zice proverbul african. Nu știu cât și cum se aplică pe Drumul Mătăsii, eu însă clar merg împreună cu grupul ca să ajung departe și mai apoi voi merge singur, repede, până nu se închide poarta stelară. Știu că anul ăsta voi mai putea călători, de la anul nu mai cred. Cum minunat zice Cristi Puiu, în “Malmkrog sau…diavolul împrăștie ceața peste creație”, diavolul pune vizibil stăpânire pe lume folosind lăcomia și frica omului îndepărtat de Dumnezeu. Câteva rânduri mai în față, ca o confirmare, un cineva se uită la un film ca de animație cu un drac și o drăcoaică albi, cu coarne, uriași, păroși, simpatici, prigoniți de oameni. Next level. Dracii cei buni, oamenii cei răi, albul e negru, negrul e alb și oamenii se duc tropăind spre iad. Uzbekul din dreapta îmi cere un pix să își completeze formularele. Îi dau. Îmi zice thank you. Îi zic arzimaydi, cu plăcere, în uzbekă. I se luminează ochii, așa e când vorbești pe limba omului, Drăgoșele, iar el, deși turc, uzbek, oz-beg, begii puternicii, Oz Begh, puterea, oz în ebraică, a lui Dumnezeu, Bagh, Bog, Rahmat îmi răspunde omul bucuros, mulțumesc în uzbekă. Nu îi văd rădăcina cuvântului, nu încă, dar o să i-o văd, o să mi se dea să o văd, simt bucurie și emoție interioară, sunt pe cale să ajung, mai am un pic până în omphalosul, am-falusul, centrul viu și puternic al lumii vechi care a făcut și desfăcut istoria lumii pe știute și mai ales pe neștiute. Buckle your seat belt Dorothy, Dara-Theea, darul lui Dumnezeu, because Kansas is going bye bye, zise vrăjitorul din Oz, Morpheus în Matrix despre Kanthas, Kanthos, Sat cum bine se vede în Za-khintos, satuL.

Vine masa, ceva papa bun de Asia Centrală, kechirasiz zic eu, excuse me, din păcate yok vin că e zbor islamic zice stewardesa. Uzbegul de lângă cere ca un copil, repetat, suc de cireșe, ceria, ceria-the, the-cerry. Rusoaica de dincolo de uzbek se dovedește a fi născută în Petersburg din tată mixat, rus cu Huizu, dungan[8] și mama mixtă rusoaică cu indonezian. Stă în Jakarta. Asta e Rusia, mereu surprinzătoare, un improbabil melting pot, imperiu al națiunilor. Schimbăm două vorbe despre Indonezia și bijuteria nordului care e Petersburgul. Îmi zice, cu regret, că n-ar pleca de acolo, dar din păcate trebuie să se întoarcă în Jakarta. “You have to come to Jakarta” râd în sinea mea cu Motănelul ascuns în buzunar la inimă, amintindu-mi de business-man-ul patriot indonesian din Bali de acum aproape o veșnicie.

Îmi păstrez bunul obicei de a vedea filme proaste pe zborurile lungi. Aleg Ad Astra cu Brad Pitt și, un SF prost și pretențios din care însă rămân cu un adevăr suveran despre tata, the-atta în turcă și uzbekă, și fiu. Fiii plătesc păcatele taților. Tatăl și fiul legați ombilical. Fiii au șansa să transceadă destinul, să se salveze și astfel salvează tot arborele genealogic în sus, ideea aia care îmi place atât de mult că atât la de-a v-ați ascunselea, cât și în oiko-nomia cosmica, urma scapă turma. Și mi-a mai plăcut un înscris în jurnalul lui, cu care parțial rezonez, “I am looking forward to the day my solitude ends and I’m home. I am unsure of the future but I’m not concerned. I will live and love.” Eu singur sunt mereu și niciodată, Iubește-L pe Hristos și caută doar gloria Lui, îmi reamintește din când în când telefonul, nimic nu mă poate despărți de Dumnezeu și dragostea Lui, în Isus Hristos. Chiar dacă acum chiar văd pe mine gândul că poate trebuie să stau în carantină în Uzbekistan sau în Tadjikistan și văd și frica de boală, răspunsul meu e și va fi mereu același, Doamne în mâinile Tale mă pun pe mine și soarta mea.

Am aterizat la Tashkent, Dashi-kent, Orașul dacilor, slavă Ție, Doamne! Am zburat pe aripi hittite. Avionul se numea Hattusah. Ce locuri, ce vremuri! Aeroportul îmi aduce aminte de cel din New Delhi, dar mai mic, aceeași mochetă ușor prăfoasă, însă. E târziu în noapte, aproape 2. Deși am aterizat doar noi, un singur avion, e aglomerație buluc la testare, prezentare spre validare teste Covid, e de râsu-plânsu, așa ca toată mizeria asta cu carcalacul. Nu e clar ce vom face. Ioana sună la ghidul local, primește niste instrucțiuni, ne cere pașapoartele și testele, le ștampilează la un ghișeu și apoi mergem la trecerea frontierei, la Chet El Fuqarolari uchun, line for foreign citizens. Îmi sună interesant. Dar mă voi gândi mâine la asta. Lângă noi un tip cu mască cu steagul Italiei încearcă să treacă de bariera covid. Italian sau ungur, mă străfulgeră simetria culorilor. Mă apropiu de ei, unguri, probabil și ei veniți la rude, ca mine. Trecem fără probleme de pașapoarte, nu trebuie să ne carantinăm, încă nu-mi vine complet a crede, dar cred ca să se împlinească. Ne așteaptă busul, unul singur, suntem primul grup de turiști străini ce intră în Uzbekistan după un an de zile ne zice ghidul, Davron, pe drum spre hotel. Tashkentul întunecat cu bulevarde largi și luminate se desfășoară sub privirile-mi obosite. Pe ceva sit de construcții scrie, Koc, berbec, în turcă, ca pe multe alte șantiere, turci everywhere. Koach e cel puternic, berbecele, cel care dă putere, în ebraică, coach. Am ajuns la Wyndham hotel, arată bine, sunt rupt, mă pun la somn, ca Marco Polo ajuns la caravanserai în Chach. Halal. Holy-El. Sfânt și bun ești, Doamne!

[1] Personaj din poemul „Meka și Meka” al lui Alexandru Macedonski

[2] Umflătură (en.)

[3] Autor, dramaturg, poet și jurnalist maghiar

[4] Personaj de desene animate din seria Wacky Races

[5] Fragment din poemul „Cântec în doi” (N. Stănescu)

[6] A înceta, a opri (it.)

[7] Fiu al Regelui Saul și al doilea împărat al Regatului lui Israel

[8] Termen folosit în Uniunea sovietică referitor la un grup de musulmani de origine Hui

---