Jurnal de Lume noua. Episodul 6. Bariloche. Marco

Refugio Italia, vreo 2000 de metri, laguna Negra. Seamana cumva cu Retezatul dar la Bucura e mai frumos. Am dormit la cort. Minunat a rezistat rei-ul meu. Super light si super bun. Am dormit bine. Pe la 12 m-am trezit si mi-am luat pantalonii de merinos gauriti pe buca. Dreapta. Apoi am “domit”. Si m-am trezit bine. Azi merg la refugio Lopez y despues la Bariloche.

El Viento, bate tare. Cum citisem despre Patagonia pe un blog ca e, “ridiculously windy”. Asa de tare bate vantul. Am ajuns rupt. Dupa vreo 10 km pe o vale frumoasa si salbatica, ultima bucata, nu cred ca mai mult de 2km e pura catarare. Nu in coarda ci in ac de par pe vreo 1000m diferenta de nivel. Am facut 4 ore si un sfert din Colonia Suiza, trebuia sa fac 6. Le-am platit in deshidratare si oboseala. E frumos aici. Acelasi soare orbitor. Ca de Cartarescu.
Am intrat in “refugio”. Era ocru pe dinafara si e tare cald pe dinautru.

Mese ai banci de lemn masiv, de munte, ruscsaci alineati cuminti pe stanga, julian canta la chitara, analia pregateste cina, natalia falta, adica lipseste zice Julian. Sunt rupt. Foarte des sunt rupt. De ce-mi fac una ca asta? Cred ca-mi place.

Sus sunt priciurile. Piatra tare si geamuri foarte bune. Nici nu se aude vantul de afara.
Dupa ce am baut un ceai, eu cand l-am cerut am sperat la un mate, a venit un ceai negru, si m-am inregistrat, Julian cababierul ma tot convingea ca trebuie sa fiu lituanian, am mancat un sanwich prost ce mi l-am luat de mancare de la un kiosk in Bariloche dar si din carnatul de mistret de patahonia ce mi l-am facut cadou la targul din Colonia Suiza. Carnatul a fost excelent. Si apoi m-a tot batut gandul sa dorm la refugiu, mama ce m-a batut, si pe stanga si pe dreapta, am iesit afara, aveam arcteryxul de puf pe mine, afara era vantul, tare, dar mai putin dezastruos pe cat parea de dinauntru. Si una chica care se intindea la soare si invata sa zboare imi zice dupa ce am schimbat invariabilul “hola, que tal, todo bien?” mi-a spus ca locurile de cort sunt acolo unde nu se vede ca sunt acoperite de arbustii aia ca jnepenii dar mai mari. Si ca sunt tare faine. Stiam ca sunt acolo de cand venisem si am trecut pe langa unul. Dar asa cum mi-a vandut-o ea, suna mult mai bine, exact incurajarea de care aveam nevoie. Si m-am dus, am gasit un loc, fain tare, am pus cortul, l-am ancorat de vant bine bine, parca imi crestea din nou moralul, singur cu cortul in varf de munte in Patagonia, asteptam un mate la refugio si dupa ce mi-am luat sandalele am mers.

Cand ajung, cine se bucura de vant in fata refugiului, unul din baietii, colegi de camera de la hostel, ce plecase cu o zi inainte. Il remarcasem. Inalt, subtire dar atletic, cu barbita de d’artagnan, plete lungi, cred ca se califica la categori barbati frumosi, sa le zicem argentinieni ca sa nu fac pleonasm. “Hola, que sorpresa”! Intr-adevar!

Mi-am petrecut seara romantic la lumina unei lumanari cu Marco. Papeo. Bunicul lui venise cand avea 15 ani, acum avand 95, dintr-un satuc de langa Bari. Sunt convins ca nu stie engleza asa ca ma chinui sa vorbesc in spaniola. Descopar din mersul schiopatat al maltratarii celor cateva cuvinte spaniole argentiniene pe care le stiu ca Marco e tolerant, rabdator, si ca lumina din ochi si bucuria interioara ce i-o simtisem de cand l-am vazut in Bariloche sunt interioare, adanci, vii. Si el, aflu mai apoi, era convins ca eu vreau sa imi imbunatatesc spaniola si de aia vorbea cu mine in engleza. De stiut engleza, stie.

Il intreb care e povestea lui. Imi zice. Fost corporatist, de succes, avansat, cu program felxibil, adica lucra pe programul lui si de acasa si evident si in week-end si ore tarzii si cu spatiul de munca si cel personal amestecate, implicit fara liberatate, sclav, rutina, simtea ca moare. Si-a dat demisia si de atunci calatoreste. Arata un pic ca Don Quijote.

Imi zice de tatal farmacist, absolvent de ceva chimie ce nu i-a placut niciodata. Tatal e pasionat de muzica, de pian, canta bine pentru un amator. Marco e pasionat de fotbal. Stie mult fotbal, stie de CFR Cluj, de Steaua care stralucea in ’80 si ii vad o combinatie de bucurie si frustrare cand isi aduce aminte de ’90 ai ’94 cand s-au impiedicat de noi la Mondiale. Ce vremuri! Ce echipa! Eram mai buni ca ei. Mai buni ca argentinienii la fotbal! Ma intreaba de ce nu mai suntem asa buni. Ii zic: talente avem in continuare, nu ajunge talentul, trebuie munca individuala sa-l cresti si sa-l slefuiesti si apoi o munca si mai mare si multa ascultare, smerenie de fapt, opusa stralucirii talentului, ca sa te armonizezi cu echipa. Si abia dupe ce talentul e dus la maxim si apoi pus in slujba echipei sub coordonarea antrenorului apare armonia si rezultatul mare. Si nu mai avem asta. Cea mai mare parte isi irosesc talentul necrescandu-l, nemuncind, crezand ca bobul de grau e deja spic care poate fi recoltat, fara arat, semanat, murit, inviat, muncit in fiecare zi, cu dedicare si rabdare si intelepciune. Ca sa ma pot bucura. La finalul procesului. Acum ei cred ca inceputul procesului e deja de ajuns si vor aici si acum ce ar fi venit prin multa munca si timp. Gratificare instantanee. Carpe diem inteles pe dos fata de expresia latina. A ma bucura de zi in timp ce fac ce am de facut nu in petrecere continua. Lumea, la gente, e fascinata de propria persoana si unicitatea sa si dezvoltarea sa personala incat si cei care ajung buni nu mai pot asculta, nu mai pot lucra in echipa si de fapt, raman inutili. Ce metafora frumoasa a vietii si a relatiei cu Dumnezeu si ceilalti. Antrenorul e Dumnezeu. Prima porunca este sa-L iubesc din toata inima, toata puterea, tot sufletul, toata fiinta. Ca el ma creste si cu cat stau mai aproape de el cresc mai bine si mai mult si mai corect. Si apoi, ascultand trebuie sa lucrez la mine, lungi ore si zile si ani de antrenament, de efort, de agonie, de crescut si slefuit talentul. Asa, ca Messi. Si apoi sa il pun in slujba celorlalti, a echipei, care fiecare are talentul lui la care e chemat sa lucreze, sa-l creasca si slefuiasca si sa-l puna in slujba echipei ca sa fim mult mai mult ca suma talentelor, sa apara sinergia, cresterea exponentiala, semnul prezentei lui Dumnezeu, performanta de echip. Care nu apare decat prin negare de sine. Prin a considera ca oricat de bun sunt, sunt bun pentru altii si numai daca ascult de antrenor, altfel sunt doar o vedeta ratata, un Mutu si nu un Hagi. De aia nu mai avem echipa buna.
Tatal lui a fost tolerant cu el. Prea. Opusul intolerantei bunicului fata de el. Asta nu l-a impiedicat sa fie rebel in adolescenta si sa refuze muzica preferata a lui taica-sau, clasica, jazz si sa asculte “prostii” zice el. Si cate altele o mai fi refuzat si cate alte “prostii” a mai luat din alte parti si mai ales din tatal care credea ca le poate ascunde dupa cuvinte si astfel sa evite sa i le dea si fiului. I le-a dat. Toata revolta lui si nesiguranta de sine si chinul de zi cu zi de la munca neiubita si putina consolare adusa de muzica. Marco stie multa muzica si canta. Dar doar ca amator. Cam cum joaca si fotbal desi o facea de 3 ori pe saptamana cand era in Buenos Aires. Cu doua echipe semi-profesionale si cu prietenii. Zice ca isi stie talentul si isi stie si limitele. Ca mai e mult pana sa fie profesionist.

– ce te opreste? Intreb eu. Dupa mai multe eschive imi zice.

– nu ma iau in serios. Pai cum sa se ia. Taica-sau nu s-a luat. Si evident nici bunicul.

Imi si inchipui transatlanticul pe care a venit bunicul, in 1936, la clasa a treia, dintr-o Italie frumoasa si saraca in noua Italie frumoasa si bogata. Era frizer, asta stia cand a venit, asta a facut. Ar fi facut cu siguranta altceva dar atata a avut si apoi a venit familia si grijile si copii lui merita o viata mai buna si ei habar n-au cum e viata, dura, aspra, ei deja traiesc mult mai bine decat a visat el, dar nu stiu ca viata e grea si atunci el, bunicul trebuie sa fie aspuru si sa ii faca sa mearga unde “trebuie”. Inginerie. Nu prostiile cu muzica. Ca sa traiasca bine. Si o sa imi multumeasca el mai tarziu. “Il oblig acum sa faca ce e bine. Pentru ca il iubesc.” Si rezultatul e sclavia unei vieti ratate, neincrederea in sinele adanc, revolta si slabiciune. Asta aduce auto-indreptatirea. Samanta fricii aduce dezastrul unei vieti neimplinite. Si neiubite.

Acum Marco calatoreste. Sudul Argentinei, prima tura si apoi Nordul, si apoi, spera el Europa, pe coasta mediteranei. E vorba si de bani normal. Se mai opreste si munceste prin diverse locuri. Si pune bani deoparte pentru drum. Intoarcerea emigrantului. Intoarcerea acasa. Volver. Vrea si isi va lua cetatenia italiana. Are dreptul. Ma doare inima de cei plecati. Ca romanii nostri in Spania, carora dupa o vreme le va suna in inima fara loc de intors dorul de casa. Sta la cort. Numai cand e in orase mari sta la hostel. Asa l-am intalnit, la Patanuk. Mai fusese acolo si se imprietenise cu Manu acum 1 an cand nu era somer. Poate atunci avea prietena. Acum nu are. De 8 luni si-a dat demisia si a inceput sa traiasca.
Toate astea le-am aflat intreband si ascultand in spaniola si gandind pentru mine in romaneste. Limpede. Limpio. Nu imi vine sa cred cum incep sa se lege. Si tot in spaniola ii spun, intrebat fiind, cu ce ma ocup. Sunt consultant de management, zic. Si de resurse umane. In spaniola. Si incerc sa ii zic cum mai mult pe oameni pun accentul, ca oamenii sunt totul, ca tot restul, lumea, e un decor pentru ca oamenii sa isi gaseasca legatura pierduta. Ca o organizatie, un organism, orice, implica oameni si procese. Imi amintesc de Sun Tzu care zicea ca diferenta dintre o multime de soldati si o armata e aceeasi ca cea dintre o gramada de materiale de constructii si o casa. Ii mai zic ca inainte nu iubeam oamenii si puneam accentul pe procese. Acum ii iubesc si imi dau seama ca procesele sunt foarte importante dar omul e suprem. Scopul scuza mijloacele numai cand sunt unul si acelasi. Omul autentic. Suna bine dar e asa de greu de explicat. Poate o sa incerc.
Impartim cina completa comandata de mine. El calatoreste la buget. 190 de pesos complet si 130 felul doi. Complet, claro. Il intreb daca imi da voie sa ii zice ceva. Si in timp ce mananca trec pe engleza si incep sa ii povestesc.
Eu ii povestesc de talent. De cum il recunosti, de intensitate si pace, de iertare si iubire, de vinovatie, rusine, frica, de sine si ego, de chemare, de purgatoriu, de curaj, de legea ogorului, de vocea mica si inceata prin care ne vorbeste Dumnezeu.
Urmeaza sa plecam inpreuna spre Refugio Lopez. Care erau sansele sa dau de el si sa mergem in aceeasi directie. “If it’s not too good to be true, then it’s not from God” zice Graham Cooke. Astept la refugiu la “Italian” sa termine de strans cortul. Nu e punctual, zice el mai apoi. Si asta e din frica de dedicare, zic eu mai in mine. Nu ca asta e mereu, ci ca o vad pe el. Si se leaga de restul. Si si eu intarzii. Si pe langa pot scrie. Si nu ma deranjeaza sa-l astept, e un tip grozav. Mi-am comandat o cafea cu un pochito de leche. Mi-o aduce, zambind cald, Analia. Scriu si beau. Ma simt excelent. Trece ora pe care o stabilisem. Imi fac o poza cu Julian, Analia si Nati. Faina echipa. Nu se plictisesc niciodata, calzi, primitori, cum au un pic de timp canta impreuna. Mi-au zis sa dau un like la “malditocaracol”, facebook-ul lor si al refugiului italian de la Laguna Negra. Imi iau rucsacul si ramas bun, mucha suerte, si plec. Dau de Marco printre jnepenii astia foiosi de pe mal. Mai are. Merg in fata. Incet. Ma va ajunge si ma ajunge el din urma pe creasta. Cat sa vedem Tronadorul innorat impreuna si aproape sa ne ia vantul pe sus.
Povestim. Dar mai mult urcam. Marco imi zice de chestii bune de mancat care sunt mai putin cunoscute. Mollejas am mancat cu Herb. Chinchulinos, Morcilla, Tira de asado. Noi mancam toata vaca, zice el. Si zice asa: nos comemos toda la vaca. Si pe langa, pe gratar, provoleta, de la provolone. O turta de branza prajita pe parilla, gratar. Cand iesim de dupa creasta ne apare in fata o creasta uriasa, neagra, Piedra Negra, care din cate imi sau seama, e ceea ce a ramas din conul unui vulcan iar pana la valea verde plata si neasteptata din fundul fostei caldere e o eternitate de coborat. Si de urcat apoi. Pe grohotis pieptis. Pare o imagine “dintr-o lume pierduta”. Ma astept sa apara velocitaptori oricand. Imaginea asta am mai avut-o in 2009 cand urcam pe Moldoveanu cu Danu Mare si Tibi. Doar ca acum chiar trebuie covorat in vale si urcat pieptis. Cobor si urc. Il intreb daca are prietena. Zice ca nu. Zice el ca anul trecut s-a terminat, dupa vreo 6 ani, ca el tot timpul a stiut ca nu vor fi impreuna toata viata, ca lui ii plac femeile care il resping, ca nu s-a vazut casatorindu-se cu ea si ca intr-un final ea s-a saturat. Si da, evident ca se intelegeau bine, ca aveau foarte multe in comun, ca erau un cuplu fain, dar lui ii plac femeile dificile, care il resping. Il intreb de mama lui. “Mama mea e grozava si speciala”. Evident. E calda? Da, sigur. Cum iti arata ca te iubeste, direct, iti spune, te mangaie sau indirect, prin grija si mancare? Deodata ezita. Intelege. E destept. Se lumineaza si se socheaza deodata.

-Nu, nu-mi zice ca ma iubeste. Simt eu dar nu mi-a zis.

Ce bine stiu pe unde e. Pe unde am fost si eu aproape toata viata mea. Sa iubesc pe cineva care in mod evident ma iubeste si care nu stie sa iubeasca ca nu a invatat-o nimeni, ba mai mult a invatat ca a arata iubirea se face prin respingere sau indisponibilitate emotionala. Si de aici cautam femei, indiaponibile, imature, sau care nu ne iubesc dar care sigur ne resping.

– Sa nu ma lasi sa cobor de la Lopez, unde ramanea el, fara sa iti fac o marturisire, pe post “am fost acolo si am apucat sa ma intorc”, zic eu.
Am coborat incet creasta foarte stancoasa ce cobora spre Lopez. Refugiu urat, plin de militari de la Scoala Militara Montana din Bariloche. Exerseaza rapel si traversari. Imaginea de la refugiu, coplesitoare. Pe drum si la refugiu ne intersectam cu un cuplu de letoni care plecasera inainte de la Italian. Trec pe engleza. Parca mi s-au rupt lanturile. Sint dezlantuit. Ii intreb daca stiu care e cea mai vorbita limba pe glob. Ca numar de locuitori, intreaba Marco? Da, zic eu. Letonul se prinde. Engleza stalcita. Radem mult. Si apoi ma asez cu mi hermano argentino la un mate si o poveste de sfarsit, de ramas bun. Si ii zic de mine.
Apoi am coborat. Voios in ciuda zilei de creasta, si fara sa banuiesc ca coboras greu va fi, abrupt. Eram inca prins de intalnirea asta care mi-a ramas in inima. Ne vom revedea hermano. Mucha suerte.
Am ajuns jos, prafuit, rupt. Stau la hitch hike cu cei 2 letoni. El e programator web, ea e o frumusete scandinava. De aia fara varsta. Chit- chat. Anosti. Sau eu prea obosit sa sap dupa diamante. Vine 10-le din Colonia Suiza si ne duce in oras. Dus si somn.
Am dormit bine dar putin si agitat. Nu stiu exact cum e asta dar asa simt. Ma doare capul de la deshidratare. Sunt ars pe toata fata si pe urechi. Normal, unde altundeva sa ma ard. Iau micul dejun la Patanuk. Paine cu unt si cafea cu lapte. Si vorbesc cu Motanelul. Mi-e tare dor de ea. vorbim un pic si de nazisti si de Hitler in persoana care s-a refugiat aici, la Bariloche, la Villa la Angostura, la San Martin de los Andes. Ma intreaba daca e chiar asa. Nu l-am vazut. L-as fi invitat la un malbec, sunt convins ca era cu totul alt om decat cum l-au prezentat invingatorii, si mi-ar fi placut sa imi povesteasca versiunea lui. A celui care avea depozitele pline de arme chimice si nu a folosit niciodata niciuna nici macar la sfarsit. Da, cred ca Peron le-a dat gazuire si unii dintre invingatori l-au lasat sa plece. Peron a platit apoi scump celorlalti indrazneala. Frumos loc de refugiu. Mai frumos ca Sfanta Elena. Apoi plec spre aeroport.
Am vrut sa iau busul ca imi place sistemul lor cu cardul Sube, aveam timp pana la 9.55 cand trebuie sa plece avionul. Ma uit la ceas, acum e 9.42 si am facut cel putin un sfert de drum. Daca nu ma uitam inca odata la bilet lucrurile s-ar fi complicat. Zborul era la 9.25. Eu eram deja in statia de bus, am cautat un taxi, n-am gasit, am coborat spre lac, am vazut unul dar era ocupat, se precipitau lucrurile, m-am rugat si imediat dupa o masina incepe sa ma claxoneze sa ma ia, era un taxi chiar langa mine din care se dadea jos o senora. Am platit 260 de pesos, de 10 ori mai mult, mai mult decat ultima noapte la Patanuk care a fost mai ieftina, pretul corect cred, pentru ca le devenisem simpatic dupa atatea trekuri si povestit. Am prins avionul. Oricum, in Bariloche am cheltuit mult mai putin decat ma asteptam, muntele dom’le muntele. Dar si postul. Asta e post argentinan. Aspru. Fara vin si fara vita. Dar asta a fost ieri. Diseara, in Ushuaia, recuperez. Vamonos al Sur.
Acum am decolat din Bariloche. Imi pare rau ca plec. M-am atasat de locul asta. E pur si simplu incredibil. Am fost atras aici de un nume si de fascsinatia Patagoniei si de povestile unui ghid din Buenos Aires de acum 4 ani si acum plec cu sufletul plin. Ieri, coborand de la Refugio Lopez, cu fata spre lacuri pe care apunea soarele reinventand albastrul la fiecare pas al meu, mi se parea ca e prea mult frumos. Asa cum, stand cu Marco, mi hermano argentino y italiano, pe bancuta la Lopez, band mate asa cum beau ei nu la puteam opri din exclamat vazand atata frumusete: “Doamne, ce frumos e!” In romana. Ma uitam la lac si ziceam asta. La un moment dat, Marco zice, ca ce zic eu acolo: “Dios que lindo/hermoso es?”. Da, prietene, asta ziceam si tu deja stiai si stii ca ne-am legat la suflet in muntii astia, pe lacuri si pe creste, pe vant ridicol de tare si pe soare artificial de frumos. Si mai stii ca esti deja indragostit de Romania si ca dupa Italia vei veni la Italia escondida a l’este, tara de care nu stii nimic dar ti-e asa de aproape.
Vad Cerro Tronador ce sta pe granita Anzilor si Volcano Villarica din Chile. Din avion. Tronadorul l-am vazut si ieri, mult dar noros, doar varful itindu-se din tavalugul de nori. Impresionant. La fel si Villarica, ascutit, vulcan tipic de care nu stiu nimic si deocamdata nici nu vreau sa aflu. Pericolul de supradoza de frumusete e real aici in Patagonia. Tentatia abandonului in frumos si salbatic si simplu. Poate nu chiar asa simplu. Dar asa pare, pentru calatorul din mine.
Am aterizat la escala de El Calafate. Avionul s-a golit. Am mai ramas vreo 8 in avion pe langa cei ce vor urca de aici. Rata de Patagonia si Tara de Foc. Vremea e superba. Ma incearca ganduri de genul, nu mai bine faceai asa planul, bine ca ti-ai gasit sa te duci la Ushuaia acum in loc sa o faci dupa El Chalten. Le refuz. Stiu ca asa e cel mai bine. Pentru ca stiu ca nu stiu si asta ma face ascultator. E cel mai bine asa. Slava Domnului pentru planul Lui perfect.

Turcoazul lacurilor astora e coplesitor. Si Viedma si El Calafate. Peste un pustiu rosiatic cu Anzi la orizont. Parca e alta planeta. Planeta Patagonia.
Vine stewardul la mine si isi cere scuze si ma intreaba daca stiu cum se zice in engleza la doctorul care se ocupa de picioare. Ma uit lung la el, parca nu-mi vine sa cred, ii zic ca am inteles, el insista, ii zic, imi multumeste si pleaca. Cine a zic ca argentinienii nu-s eleganti? Cum poti altfel sa-i zici unui pasager ca-i put picioarele fara sa-l jignesti? Inca nu mi-e clar daca totusi atat de tare s-au imputit trekkersii dupa doar o saptamana, mizam pe doua, clar dupa tura asta imi trebuie altii. Sunt un pic rusinat. Dar macar am stiut cum ii zice la doctorul ala in engleza. Si totusi ce nesimtit!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Ajuta-ma sa scap de SPAM. Completeaza raspunsul mai jos * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.